"Binecuvântat să fie omul care-şi pune încrederea în Domnul (...) El va fi ca un pom sădit lângă ape (...) el nu se teme când vine arşiţa, el nu-i îngrijorat în timp de secetă".
Iată făgăduinţa pe care o face Domnul, iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, în această zi sfântă, tuturor celor care-şi pun încrederea cu adevărat în el. Şi cine este acel om care se poate dispensa de ajutorul lui Dumnezeu? Ce fel de persoane sunt acelea care se amăgesc, crezând că o pot scoate la capăt fără Dumnezeu? Există boală ori suferinţă atât de grea încât să ne determine să nu mai avem încredere nici măcar în Dumnezeu ori există probleme care să ne aducă la deznădejdea care nu mai iubeşte, nu mai crede şi nu mai speră nimic? Binecuvântat să fie omul care-şi pune încrederea în Domnul!
Un autor şi-a imaginat astfel reacţia celor aflaţi în jurul lui Cristos la auzul fericirilor proclamate de el pe munte. La auzul ciudatelor categorii de persoane indicate ca fericite cu adevărat, scrie autorul, ucenicii nu s-ar fi lăsat mişcaţi absolut deloc. Parcă surprins de încheierea discursului, Petru ar fi spus: "Trebuia să scriem toate acestea pentru a le transmite mai departe, Doamne?" Filip adăugă îngrijorat: "Va face parte din testul/examenul final cunoaşterea acestor lucruri?" Ioan îndrăzni: "Ai putea să o mai repeţi, Doamne? Dar mai încet să prindem şi noi ceva". Andrei se întreba nedumerit: "Discipolii lui Ioan Botezătorul nu au trebuit să înveţe şi treaba asta. Chiar nu se poate fără?" Matei se trezi parcă dintr-un vis: "Despre ce era vorba?", iar Iuda concluzionă: "Ce treabă are aceasta cu viaţa reală?" Unul dintre farisei, cunoscător al legii, ridică vocea nemulţumit: "Nu am găsit nimic din ceea ce ai spus în cărţile noastre. Ai cumva vreun fundament? De unde le-ai luat? Nu ne dai şi nouă un tratat pe această temă pentru a analiza totul în detaliu?" Iar în final apăru şi Toma, care pierduse discursul, aproape ca de obicei şi, luându-l pe Isus deoparte, îi spuse în taină: "S-a întâmplat ceva important astăzi? Am pierdut ceva?" Auzind toate acestea, Isus a început să plângă...
Dragi credincioşi, iubiţi radioascultători, prea rar luăm personal şi în serios ceea ce Domnul ne spune. Când vom avea cu adevărat încredere în el? Profetul Ieremia vrea să ne convingă de adevărul că omul care se încrede în Domnul e întotdeauna binecuvântat. Din păcate, chiar şi astăzi cuvântul său a rămas pentru mulţi un vis, o iluzie pe care prea des o infirmă realitatea crudă ce ne înconjoară.
Este oare lipsit de griji, probleme şi suferinţe cel care se încrede în Domnul? E privat de boală cel credincios? Perspectivele îi sunt întotdeauna roze? Cum i-am putea pomeni de acest cuvânt al profetului Ieremia celui care tocmai şi-a pierdut locul de muncă, celui care s-a trezit de curând singur, în timp ce soţul ori soţia a plecat departe şi nu mai vrea să ştie de copilul rămas doar cu un singur părinte? Cum îi putem rosti acest cuvânt celui a cărui pensie nu-i mai ajunge demult nici pentru întreţinere şi medicamente, darămite pentru un trai decent? Cum să-l convingem pe cel mistuit de suferinţele unei boli necruţătoare, pentru care ziua nu mai are nici o culoare, iar nopţile sunt mai lungi decât par, că Domnul îi răsplăteşte încrederea şi fidelitatea cu binecuvântarea sa? Cum să i-o spunem celui care plânge încă lângă groapa în care a fost aşezat nu demult trupul celei mai iubite persoane de pe acest pământ? Dar celui înşelat, minţit ori trădat de cel mai bun prieten? Dar celui ros de invidia şi calomnia celorlalţi? Şi sunt absolut sigur că fiecare dintre noi îşi poate adăuga propria istorie acestui şir de întrebări, aparent, fără răspuns.
"El va fi ca un pom sădit lângă ape", spune profetul. Din păcate nu vedem nici o apă limpede în jurul situaţiilor contradictorii pe care le experimentăm. Mai degrabă vedem peste tot doar pustiul. În pofida încrederii, încercăm acum poate doar sentimente de singurătate, suferinţă, părăsire, la un pas de a ne pierde speranţa, deşi ne spunem adesea că ea trebuie să moară ultima. Nici pe departe nu e un pom sădit lângă ape, ci mai degrabă pustiu. Pare o afirmaţie ridicolă, o ironie vecină batjocurii.
Şi în acest context, chiar şi cuvântul evangheliei nu pare să ne ajute mai mult. Sună bine, e un adevărat poem care te poartă parcă pe aripile visului fericirii. E frumos să ştii că săracilor aparţine împărăţia lui Dumnezeu, iar oropsiţilor le este rezervată o răsplată mare în ceruri. Dar cu ce-l ajută pe cel sărac promisiunea împărăţiei cerurilor, cât timp acum îi este foame cumplită? Cum aş putea spune celor lipsiţi de un acoperiş deasupra capului, care bat la uşă şi cerşesc, "Fericit eşti tu, că nu ai nimic momentan, căci ţie îţi aparţine împărăţia lui Dumnezeu"? Nu cred că aceasta îl va ajuta prea mult. Şi nu cred că va fi mulţumit să plece doar cu acest cuvânt.
Care să fie atunci intenţia lui Cristos şi miezul mesajului său din liturgia cuvântului acestei duminici? Să fie totul doar o amăgire ieftină, o încercare de a ne duce cu vorba şi a da moară la apă celor care sunt indiferenţi faţă de nevoile celor din jur? Să fie doar un şiretlic şi o încurajare falsă şirul fericirilor formulate de evanghelistul Luca şi cuvântului profetului Ieremia? Poate constitui însă o cheie de lectură cuvântul sfântului apostol Paul din Scrisoarea către Corinteni, din care am ascultat un fragment în cadrul celei de-a doua lecturi: "Iar dacă nădăjduim în Cristos numai pentru viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii".
Nu avem voie să credem că totul e o farsă ieftină sau o mască, aşa cum poartă toţi la carnavalurile şi petrecerile tradiţionale din aceste ultime zile, premergătoare timpului sfânt al Postului Mare. Nu poate fi totul doar o deghizare ieftină. Nu putem crede într-un Dumnezeu care le-ar spune oamenilor doar "Viaţa e o vale de lacrimi şi jale şi nu se poate face absolut nimic pentru a o schimba. Oamenii nu trebuie decât să se obişnuiască cu ea şi să o suporte. Staţi liniştiţi şi înghiţiţi în tăcere orice nedreptate, mizerie şi suferinţă şi aşteptaţi vremurile mai bune... în viaţa viitoare!" Nu cred că aceasta e modalitatea prin care Dumnezeu vrea să ne încurajeze.
Căci Dumnezeu, aşa cum ni-l prezintă Sfânta Scriptură nu înşală. Din contra: iubeşte cu adevărat tot ceea ce a creat şi este singurul care îşi ţine întotdeauna făgăduinţele. El nu aruncă niciodată cuvinte gratuite, promisiuni ieftine. Pe când poporul ales se afla în sclavie în Egipt, Dumnezeu nu le-a spus: "Staţi liniştiţi, suportaţi şi aşteptaţi!" Din contra, a făcut apel la toate mijloacele posibile din punct de vedere uman, pentru a schimba situaţia: "Ridicaţi-vă, scuturaţi-vă lanţurile robiei şi rupeţi-le! Ieşiţi din casa sclaviei şi urmaţi-mă în ţara în care curge lapte şi miere".
Dumnezeu nu tace şi nu-şi întoarce faţa de la suferinţa oamenilor. Şi nu vrea nici pe departe ca noi să înghiţim în sec şi să suportăm liniştiţi nedreptatea, batjocura, suferinţa. Dumnezeu vrea ca noi să folosim toate resursele umane pentru a învinge boala, suferinţa. Dumnezeu vrea să nu ne descurajăm şi să luptăm cu toate forţele pentru dreptate, libertate, pace şi să ne angajăm pentru o viaţă demnă din toate punctele de vedere. Dumnezeu îl vrea pe om fericit.
Însă nu trebuie să uităm pedagogia divină după care se ghidează din veşnicie Dumnezeu, mult diferită de logica umană. Schimbările nu se derulează chiar aşa cum ni le închipuim noi. Când Israel a rupt lanţurile sclaviei egiptene, nu a început imediat pământul făgăduinţei. Ţara făgăduinţei nu se desfăşura de la Marea Roşie încolo. Între Egipt şi ţara promisă poporul a parcurs un drum lung şi, mai mult, el ducea prin pustiu. Şi nu se putea ajunge în ţara promisă fără parcurgerea drumului prin pustiu.
Cel care nu parcurge acest drum prin pustiu, indiferent ce alt nume ar purta el (boală, suferinţă, eşecuri, neînţelegere, singurătate), nu poate ajunge niciodată la ţintă. Cine nu porneşte la drum, va rămâne veşnic în casa sclaviei, indiferent de a cui sclavie este vorba în viaţa fiecăruia dintre noi. Nu există alt drum decât cel prin pustiu. Dimineaţa învierii nu există fără vinerea patimilor, iar sărbătoarea Paştelui presupune parcurgerea timpului sfânt al Postului Mare.
Cu siguranţă nici unul dintre noi nu a ajuns încă la ţintă, de vreme ce ne aflăm încă pe acest pământ, dar să nu uităm că Dumnezeu nu ne-a oferit viaţa aceasta şi tot ceea ce suntem şi avem pe acest pământ doar pentru a constitui o nesfârşită vale de lacrimi şi durere. Timpul Postului Mare pe care îl vom începe în săptămâna următoare ne va ajuta mai mult să percepem viaţa noastră ca un drum spre ţinta finală, iar cât timp îl vom parcurge împreună cu Isus Cristos, putem fi cel puţin siguri că nu orbecăim în zadar şi ne aflăm pe drumul cel bun, spre adevărata fericire a celor binecuvântaţi de Domnul. Amin.
