Fap 5,27b-32.40b-41; Ps 29; Ap 5, 11-14; In 21,1-19

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Trăim timpul pascal. Timp de şapte săptămâni Biserica trăieşte misterul învierii şi prezintă experienţa ucenicilor cu Isus înviat.

Ucenicii ştiau deja despre învierea lui Isus, dar nu prea ştiau ce va urma. Ideea de a merge la pescuit de cu noapte, putea fi o ieşire din plictiseală, făcând, astfel, ceea ce ştiau din vechea lor îndeletnicire. Nu trebuie să ne mirăm. După moartea şi neaşteptata înviere a lui Isus, ucenicii au rămas cutremuraţi, neştiind încă ce să facă. În ultimii trei ani s-au obişnuit ca Isus să gândească pentru ei, să le plănuiască şi le organizeze viaţa de zi cu zi. Acum au rămas singuri. E drept, l-au văzut de câteva ori pe Isus viu, dar îl vedeau deja altfel decât înainte de tragica pătimire.

De aceea, nimic mai surprinzător, pentru a fugi de aceste gânduri şi întrebări nepotrivite. Petru s-a hotărât să iasă la pescuit. Şi din nou, ca la începutul întâlnirii cu Cristos, nu au prins nimic toată noaptea. Dar spre dimineaţă, le apare un musafir: mai întâi i-a întrebat de mâncare, apoi le-a cerut să arunce mreaja. Într-o clipă, ea s-a umplut cu peşti. Ioan a fost primul care l-a recunoscut pe Isus, dar în fapt, Petru a fost cel care a reacţionat primul. Fără a sta pe gânduri, s-a aruncat în apă, pentru ca, înotând, să ajungă cât mai repede la Isus. Peştii nu mai contau, pentru că Petru nu mai era pescar. El voia să trăiască şi să lucreze pentru Cristos şi nu pentru peşti.

În faţa focului era deja pregătită o mâncare simplă, mai mult pentru o întâlnire, decât pentru a se sătura. Dar imediat Petru este chemat să aducă din peştele prins, proaspăt. Iată, colaborarea omului! Iar Isus e cel care oferă, împarte mâncarea: "Veniţi şi mâncaţi!" Numai intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu, face rodnică munca oamenilor, a pescarilor, chiar fără ca apostolii să o ceară, căci Dumnezeu ştie cel mai bine când trebuie să intervină.

Această "masă" cu Isus a fost numai introducerea la ceea ce urma şi era mai important. După mâncare, când ucenicii se bucurau de prezenţa lui Isus, a intervenit o întrebare decisivă care cerea un răspuns pentru o problemă importantă: ce va fi mai departe. Totul depindea de atitudinea lui Petru şi în el, se vedea întreaga Biserică. Din nou, ca la Cina cea de Taină, pentru Isus cel mai important era: iubirea. Isus nu i-a întrebat pe ucenici dacă sunt gata şi dacă vor, dacă ştiu ce şi cum vor acţiona în viitor. I-a întrebat în persoana lui Petru, dacă iubesc (dacă au iubire). Căci aceasta era cel mai important.

Meditând Evanghelia sfântului Ioan, trebuie să avem mereu în vedere şi scena prezentării primatului lui Petru.

De aceea, iubiţi credincioşi şi dragi radioascultători, să încercăm să vedem în scena prezentării primatului lui Petru pe malul mării Tiberiadei, pe acel Petru ales şi voit de Cristos Domnul, responsabil şi reprezentant al ierarhiei, care organizează munca: "Merg să pescuiesc". Ioan este reprezentantul oamenilor cu o adâncă trăire sufletească, ce colaborează cu Petru. Roadele muncii lor depind de împlinirea concretă a voinţei lui Cristos, a lui Dumnezeu. Abia atunci când aruncă mreaja, după instrucţia lui Isus, plasa se umple cu peşti.

Mereu, oamenii responsabili de viaţa Bisericii, se îngrijorează de ceea ce este necesar pentru viitor: barcă, plase, peşti. Iar în mâinile lui Petru, Isus se îngrijeşte cu responsabilitate de soarta Bisericii pe pământ. Lui Petru şi nu lui Ioan îi încredinţează păstorirea: "Paşte mieluşeii mei, paşte oile mele". Aşa a voit Cristos.

De un singur lucru se îngrijorează însă Isus: dacă oamenii care decid viaţa Bisericii pe pământ, vor reuşi să împlinească porunca iubirii dată de Dumnezeu. De aici intervine întrebarea pe care i-o pune Isus lui Petru. "Mă iubeşti, tu, mai mult decât aceştia?" O întrebare grea, provocatoare, căci alături se afla şi Ioan, care îşi iubea învăţătorul, pe care nu l-a părăsit niciodată, nici măcar pe Golgota. A dovedit atunci că a iubit mai mult decât ceilalţi apostoli, mai mult decât Petru. Dar Petru, în timpul răstignirii lui Isus, vărsa lacrimi amare după întreita lepădare de Isus. Cum să răspundă în această situaţie Doamne? Petru te iubeşte mai mult decât aceştia, mai mult decât Ioan? Dar Petru dă imediat un răspuns întreit: "Da, Doamne! Tu ştii toate, ştii că te iubesc!"

Isus l-a pregătit pe Petru cu mult timp înainte să fie piatră, temelie a Bisericii. Voia să aibă garanţia că va găsi o rezolvare sigură chiar şi în momentele dramatice, cum este păcatul, greşeala. De trei ori îl întreabă despre iubirea sa. Numai cel care iubeşte cu adevărat, chiar dacă trădează, reuşeşte să se îndrepte.

Căderea lui Petru nu numai că nu a distrus iubirea sa, dar a întărit-o. Petru mărturiseşte iubirea iertătoare a lui Cristos. A greşit, şi încă greu, i-a părut rău, a regretat şi de aceea Isus l-a iertat. O astfel de trăire întăreşte iubirea mai mult decât oricare trăire, mai mult chiar decât fidelitatea lui Ioan de sub crucea Golgotei. Păcatul răneşte adânc inima, dar, dacă în actul părerii de rău omul sincer îşi deschide rana proprie în faţa Domnului, în ea se revarsă iubirea iertătoare a lui Cristos înviat. Omul descoperă astfel măsura iubirii mântuitoare. Păcatul are tendinţa de a închide omul în sine.

De la această discuţie cu Cristos, viaţa lui Petru se schimbă într-o reală mărturie de iubire şi slujire. "Urmează-mă!" Petru a dat mărturie despre această iubire mulţi ani, până când a sosit ziua mărturiei martiriului la Roma: ultima mărturie a iubirii pe care a oferit-o pe cruce, asemenea învăţătorului său.

Drumul lui Petru de la păcat la mărturia iubirii este pentru noi un model de speranţă. Nu trebuie ca după săvârşirea păcatului să ne despuiem de haine, ci trebuie să ne deschidem inima printr-un act de adevărată căinţă, pentru a permite lui Dumnezeu să reverse în noi iubirea sa iertătoare.

Pricepere şi studii speciale nu au toţi, dar să iubească poate fiecare. Şi dacă cu adevărat cineva iubeşte, atunci îşi poate descoperi şi priceperea, îşi poate completa şi studiile şi să facă tot ceea ce este necesar ca să-şi împlinească misiunea pe care i-o impune iubirea. Iubirea trebuie să se realizeze în fapte. Iubirea nu este ruptă de realitatea vieţii, ci este temelia slujirii concrete în ceea ce este necesar.

Şi aceasta trebuie să fie dispoziţia fiecăruia care vrea să-i slujească lui Dumnezeu şi Bisericii. Nu este important, dacă cineva vrea să fie preot, şi nu ştie să predice, dacă iubeşte, cu siguranţă va învăţa să predice. Nu este important dacă logodnica nu ştie să gătească: dacă iubeşte, până la căsătorie va reuşi să pregătească câteva feluri de mâncare. Iubirea îi permite omului să fie disponibil să slujească. Dar până să ajungă la această iubire, omul trebuie să se străduiască să lupte mult cu sine însuşi, cu egoismul său, cu comoditatea şi cu mândria sa, cu iubirea de sine.

Iubirea este unul dintre misterele evangheliei. Nimeni dintre noi nu va putea înţelege cuvintele lui Cristos: "Cui i se iartă puţin, iubeşte puţin". Isus i-a iertat lui Petru mai mult decât lui Ioan. Petru a putut deci să spună că îşi iubeşte învăţătorul mai mult decât ceilalţi, mai mult chiar decât Ioan.

Şi noi trebuie să iubim, căci suntem iubiţi de Dumnezeu care ne-a mântuit.

Petru avea să declare cu mult curaj în faţa sinedriului: "Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu, decât de oameni". Aceste cuvinte ale sfântului Petru din prima lectură, denotă curajul pe care îl are Petru în a vesti victoria lui Cristos - Stăpân şi Mântuitor. Să cerem şi noi astăzi curajul de a avea bucuria de a-l mărturisi mereu pe Cristos Domnul în iubirea slujitoare. Amin.

Cristos a înviat!

Descarcă audio