Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Liturgia din duminica a 18-a de peste an ar putea fi rezumată la două teme care privesc raportul omului cu Dumnezeu şi sensul vieţii sale: pâinea şi credinţa.
Despre pâine şi credinţă vorbeşte deja fragmentul evanghelic de azi, o pagină din capitolul 6 al Evangheliei după sfântul Ioan, dedicat semnului pâinilor. Este unul dintre cele 7 semne din evanghelia a patra, care arată gloria lui Dumnezeu şi intenţionează să trezească credinţa interlocutorilor. După ce Isus hrăneşte mulţimile, aşa cum făcuse odinioară Dumnezeu în timpurile exodului, urmează un discurs amplu despre pâinea vieţii. De la început apare un contrast între evrei şi Cristos: evreii se opresc la o înţelegere fizică, în timp ce Mântuitorul se adresează de pe planul spiritual - pâinea pe care o dă este în realitate trupul său care comunică viaţa adevărată. Isus îi îndeamnă pe contemporanii săi să nu se îngrijească de pâinea materială, ci să se străduiască să aspire la pâinea cea adevărată care dă viaţa veşnică. În faţa explicaţiilor Mântuitorului care evidenţiază superioritatea hranei pe care o oferă, diferită de cea mâncată de evrei în vremea exodului, pare că ascultătorii pricep mesajul. Pe acest fond, apare o întrebare esenţială: ce trebuie să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu? Răspunsul lui Isus îndeamnă la credinţă: credeţi în cel pe care Tatăl l-a trimis! Totuşi, interlocutorii lui Cristos cer un semn. Semnul este oferit, dar scopul său este credinţa. Venirea lui Isus şi evanghelia predicată prin cuvinte şi fapte au drept finalitate credinţa: Isus a făcut înaintea discipolilor săi multe semne; acestea au fost scrise ca să credeţi că Isus este Fiul lui Dumnezeu.
Idei despre pâine şi credinţă se pot desprinde şi din lectura întâi, una dintre paginile memorabile din Cartea Exodului. În urma murmurărilor din partea poporului, Domnul le oferă mana din pustiu drept hrană. Dincolo de oferta hranei (mana şi prepeliţele), miza era mult mai mare: recunoaşterea lui Dumnezeu ca eliberator. În timpul peregrinării prin pustiu, Israel comite cel puţin două erori. Prima dintre ele se referă la planul material: evreii judecă pe Dumnezeu din perspectivă umană, au nevoie de un dumnezeu palpabil care să ofere cel puţin acelaşi confort pe care îl aveau în Egipt. A doua eroare este aceea de a perverti chipul lui Dumnezeu. În opinia lor, Domnul i-a scos din casa sclaviei pentru ca să îi conducă spre moarte. Va fi nevoie de mult efort, de numeroase semne pentru a convinge un popor îndărătnic că Domnul este un dumnezeu al vieţii, că are un plan care vizează salvarea şi binele poporului.
Lectura aceasta vorbeşte mai apoi despre marele dar al libertăţii. De fapt paradigma pentru intervenţia lui Dumnezeu în istoria Vechiului Testament este chiar cea a eliberării. Când Domnul acţionează, în realitate eliberează în vederea vieţii. Dacă paradigma pentru intervenţia divină este exodul-eliberarea, adesea paradigma răspunsului omului este cârtirea, răzvrătirea. Revolta intervine atunci când omul nu recunoaşte mâna lui Dumnezeu şi se aşază pe sine în centru. Cârtirea este şi un păcat al memoriei scurte: de fapt sunt uitate gesturile Domnului în favoarea aleşilor săi.
Aceeaşi pagină biblică scoate la iveală un alt adevăr care ţine de natura umană. Omul este chemat la libertate, dar preferă deseori sclavia. Celebra lamentare "de ce ne-ai scos din Egipt? Era mai bine să rămânem sclavi, cel puţin aveam oalele de carne" e valabilă şi astăzi. Sclavia pare să fie mai comodă, oferă o aparentă siguranţă, nu te provoacă. Libertatea însă este provocatoare, lansează sfide, incită la acţiune... A fi liber înseamnă să evaluezi situaţiile, să iei decizii, să ieşi din rutină şi comoditate. Dar dincolo de toate acestea, libertatea este un mare dar şi e caracteristica fiilor lui Dumnezeu. Paul confirmă această realitate: voi fraţilor, sunteţi chemaţi la libertate!
O primă învăţătură priveşte căutarea pâinii. Cuvântul "pâine" apare de circa 14 ori în lecturile biblice de astăzi. Este bine cunoscută importanţa acestui aliment încă din cele mai vechi timpuri. Nu la întâmplare, rugăciunea Tatăl nostru conţine o invocaţie specială "pâinea noastră cea de toate zilele - sau cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi". Pâinea era şi pentru evrei aliment de bază încărcat de semnificaţie; Isus însuşi a fixat la Cina de pe urmă pâinea ca hrană spirituală pentru cei ce se mântuiesc; pâinea aceasta e în realitate trupul său, persoana sa. Ospăţul ceresc spre care tindem e prezentat tot sub forma unui banchet cu mâncare şi băutură.
Astăzi, care e sensul pâinii? Probabil, înţelesul său se orientează către ceea ce înseamnă subzistenţă sau chiar bunăstare; am auzit desigur expresiile "a câştiga o pâine cinstită; a mânca o pâine albă" etc. Şi Isus a fost căutat de mulţimi pentru a-l face rege cu gândul că ar fi putut să rezolve problema pâinii şi să le asigure bunăstarea. Cristos nu împărtăşeşte însă căutarea exasperată a pâinii materiale sau a bunăstării. Isus ne spune că trebuie să ne procurăm pâinea care nu se alterează, acea pâine care dă viaţa veşnică. Astăzi, mai mult ca oricând, ar trebui să răsune cuvintele lui Isus: "Nu numai cu pâine trăieşte omul, dar şi cu Cuvântul lui Dumnezeu!" La Sfânta Liturghie ne împărtăşim cu trupul lui Cristos sub chipul pâinii; în acelaşi timp, ne hrănim şi la masa Cuvântului. Aşadar, să fim căutători ai hranei spirituale, să ne hrănim mai des şi mai intens la masa Cuvântului şi la masa euharistică, hrana care ne face părtaşi la viaţa dumnezeiască. De cealaltă parte, să ne abandonăm Providenţei care oferă pâine la timpul potrivit. Cine crede în Dumnezeu, oricât de multe lipsuri şi încercări va întâmpina în această viaţă, oricât îi va lipsi hrana materială, nu se va descuraja căci va vedea în orice situaţie binecuvântarea lui Dumnezeu.
A doua învăţătură se referă la credinţă. Lectura întâi, dar mai cu seamă evanghelia, accentuează necesitatea credinţei pentru a păstra relaţia cu Dumnezeu. Conceptul de credinţă în zilele noastre a fost teoretizat, a devenit ceva abstract; asta şi datorită ideilor iluministe sau doctrinelor care promovau ateismul. Credinţa biblică însă nu este nici abstractă, nici conceptuală, ci se rezumă la o atitudine; de fapt, credinţa nu înseamnă altceva decât încredere în Dumnezeu; abandonare în braţele sale de Tată; convingerea neclintită că numai în Dumnezeu omul găseşte siguranţa, încrederea. Credinţa biblică este o relaţie de confidenţă cu Dumnezeu. Sfântul Paul considera credinţa calea prin care omul poate fi drept în faţa divinităţii. Pentru el credinţa este un simplu act de încredere în Domnul, este o adeziune la Cristos care exclude referinţa la propria persoană; credinţa respinge orice merit sau mândrie din partea omului.
Ce fel de credinţă astăzi? Epoca noastră propune o lume în care Dumnezeu nu prea mai are loc. Dacă Dumnezeu este scos la periferia societăţii, atunci este mai greu de cunoscut şi întâlnit. Mai apoi, modelul succesului este afirmarea propriei persoane: cariera, cunoaşterea nelimitată, bogăţia etc. Credinţa are nevoie însă de un Altul, are nevoie de un tu cu care să intre în relaţie. Credinţa nu se pune în propria persoană, ci într-o altă persoană, în cazul nostru credinţa în Dumnezeu, stânca de neclintit. În zilele noastre, avem nevoie de relaţii mai autentice, adevărate. Religia creştină constă în relaţii: relaţia cu Dumnezeu, cu semenii noştri, cu natura. După ce reuşim să stabilim relaţii care au la bază credinţa şi iubirea, urmează partea concretă: trăirea în sfera credinţei şi a dragostei. Trăind aceste două virtuţi, vom reuşi să parcurgem calea care conduce la mântuire şi la viaţă.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Rezumând, există cel puţin două realităţi vitale enunţate mai înainte: pâinea şi credinţa; ele pot fi o alternativă la ceea ce ofereau puternicii acestei lumi în trecut: daţi-le oamenilor panes et circenses (pâine şi distracţie). Domnul vrea să ne dăruiască altceva, ne dă pâinea şi credinţa pentru a avea comuniune cu el. Pâinea noastră cea de toate zilele, necesară pentru subzistenţă, să se prelungească în căutarea unei pâini superioare: pâinea Cuvântului şi pâinea euharistică. Iar credinţa în care am fost botezaţi să nu fie doar o amintire sau un mănunchi de fraze rostite în Crez, ci să fie o credinţă vie. Ea să se exprime într-o relaţie de încredere absolută în Dumnezeul vieţii, care vrea binele şi fericirea noastră. Amin.
