În acest an, a 12-a duminică din timpul liturgic de peste an coincide cu ziua de 24 iunie, când e celebrată solemnitatea "Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul". Datorită marelui rol pe care l-a avut în istoria mântuirii, fiind "cel mai mare om născut din femeie", cum spune Isus, sărbătoarea naşterii sale are precedenţă asupra duminicii. De aceea am proclamat astăzi la sfânta Liturghie lecturile de la această solemnitate.
Evanghelia ne prezintă zece versete luate din capitolul întâi al Evangheliei după sfântul Luca. Se relatează evenimentul naşterii lui Ioan Botezătorul, iar apoi se trece la versetul 80, care este un fel de "sinteză" a primilor ani din viaţa acestuia, până la "arătarea înaintea lui Israel". El a trăit mai întâi în ţinuturi pustii, ducând o viaţă aspră.
Zaharia şi Elisabeta, după ce poate zeci de ani au aşteptat şi când, omeneşte vorbind, nu se mai puteau gândi la aşa ceva, iată că devin părinţi. Este un adevărat dar al lui Dumnezeu; o intervenţie providenţială care a făcut să se nască acest copil, chemat să pregătească drumul lui Mesia. Prin dărâmarea barierei biologice a imposibilităţii de a concepe şi de a da naştere la o anumită vârstă şi din cauza infertilităţii, naşterea sfântului Ioan este un cânt de laudă adus celui pentru care "nimic nu este imposibil".
În prima lectură am ascultat un fragment din profetul Isaia. E a doua cântare a servitorului lui Iahve, capitolul 49. Aceasta ne ajută să reflectăm despre rolul profetic al lui Ioan Botezătorul. Această pagină a Scripturii, în mod obişnuit, este aplicată lui Isus. Atunci când profetul scria, el se referea, înainte de toate, la el însuşi. Experienţa sa profetică a devenit un model. Ea serveşte pentru a înţelege misiunea lui Isus. Liturgia de astăzi însă ne invită să aplicăm aceeaşi pagină din Vechiul Testament la Ioan Botezătorul: "Ascultaţi-mă insulelor. Luaţi aminte popoare îndepărtate", şi le spune din experienţa lui: "Domnul m-a chemat de la naşterea mea, din sânul mamei mele mi-a spus pe nume". E o experienţă importantă. Profetul readuce în atenţie această idee: "Am fost chemat din sânul mamei". Înainte de a veni la lumină, Domnul m-a ales, m-a chemat. Viaţa mea nu e o întâmplare. Domnul a proiectat existenţa mea. Am auzit atunci când nu auzeam şi nu vedeam, când nu înţelegeam. M-a căutat înainte ca eu să-l caut. Profetul vrea să ne ajute să înţelegem că viaţa omului nu este rodul haosului şi al întâmplării, că omul nu este un meteorit căzut la întâmplare pe pământ; că fiecare viaţă este gândită, voită, plăsmuită de Dumnezeu. Oricât de dură ar fi existenţa ta, viaţa pe care o duci, oricât de multe suferinţe ai purta cu tine şi în tine, toate îi sunt cunoscute lui Dumnezeu. Nimic nu se întâmplă fără ca el să ştie.
Profetul Isaia vorbeşte apoi despre misiunea sa: este ca o "săgeată în tolba lui Dumnezeu". A fost plămădit ca să slujească, să-l întoarcă pe Israel, să-l strângă la un loc. "Tu eşti servitorul meu. În tine mă voi preamări". Dumnezeu l-a făcut pe Ioan Botezătorul servitorul său, ministrul său, portavocea sa, prin care el va manifesta gloria sa.
La un moment dat, profetul se plânge de inutilitatea muncii sale, nu vedea roadele: "Degeaba m-am trudit, în zadar şi pentru nimic mi-am cheltuit puterile!" Şi intervine Domnul: "Voi face din tine lumina popoarelor". Eşti delegatul lui Dumnezeu pentru convertirea popoarelor. Sfântul Ioan a fost chemat încă din sânul mamei pentru a-i apropia pe oameni, pentru a împlini promisiunea lui Dumnezeu. Pornind de la el, mărturia luminii ajunge până la marginile lumii. Prin Botez am primit cu toţii o vocaţie profetică. Dumnezeu ne-a ales încă din sânul mamei noastre. Ne-a încredinţat misiunea de a face să strălucească în lume lumina evangheliei. Uneori faptele noastre par lipsite de importanţă, eforturile noastre par a fi zadarnice, neluate în seamă. Dumnezeu însă alege ceea ce este mic în ochii lumii; orice gest, orice cuvânt contează, el poate deveni o lumină care ghidează paşii unui om spre Dumnezeu.
În psalmul responsorial, autorul sacru îi aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru lucrările sale minunate, pentru că este o făptură atât de minunată. Fiecare dintre noi este o creatură minunată. Suntem invitaţi de psalmist ca, în ciuda suferinţei care uneori pare să fi prins rădăcini în viaţa noastră, să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a gândit, ne-a creat, ne-a chemat pentru a face din viaţa noastră un imn de laudă şi mulţumire adus Domnului. Ioan Botezătorul vrea să ne amintească tuturor că, în ciuda slăbiciunilor noastre, tot ceea ce pare abandonat, uitat, este tot o capodoperă a lucrării lui Dumnezeu, iar noi suntem proiectaţi pentru a purta lumina în lumea noastră; aceasta e misiunea noastră: să ne naştem şi să creştem ca nişte profeţi.
Evanghelia de astăzi începe amintind de bucuria care a cuprins inima tuturor vecinilor când au auzit cele petrecute cu Elisabeta: "Când au aflat că Domnul şi-a revărsat mila asupra ei, se bucurau împreună cu ea". Bucuria este cu atât mai vie cu cât ajunsese să fie considerată imposibilă şi fusese amânată multă vreme. Bucuria creştină nu este numaidecât bucuria uşoară, care se obţine repede! Bucuria creştină este o bucurie cucerită, e o bucurie împărtăşită de cei apropiaţi şi de prieteni. După durerea pentru incapacitatea de a avea copii şi după atmosfera apăsătoare cauzată de îndoielile lui Zaharia, devenit mut, iată că cerul străluceşte deasupra casei lor. Domnul şi-a arătat mila asupra lor, iar vecinii s-au bucurat. Acest lucru i-a permis lui Dumnezeu să facă din Ioan Botezătorul precursorul lui Isus, cel care va pregăti inimile pentru întâlnirea cu el, pentru a-i asculta cuvântul.
Oamenii de la această răscruce a istoriei nu se închid în ei înşişi, percep (deşi vag) lucrurile minunate pe care Dumnezeu le va face pentru a-i salva. Ei se bucură împreună cu bătrâna Elisabeta, arătând respectul oferit lui Dumnezeu printr-o bucurie simplă.
Este foarte important astăzi pentru calitatea umană a relaţiilor noastre a putea să ne bucurăm de bucuria altora. Cine ştie să se bucure pentru alţii, fără a se lăsa atins de invidie, e un om adevărat. Cel care însă nu poate să se bucure de binele celuilalt este mai puţin om şi mai puţin creştin; este o epavă a omenirii naufragiată într-o iubire egoistă. În munţii Iudeii, în acel timp, la acei soţi săraci, se trăia bucuria vieţii cu totul noi a acestui nou născut aşteptat, dorit, nesperat.
Un punct sensibil al relatării sfântului Luca este oferirea numelui. Elisabeta insistă, iar Zaharia care era mut va scrie pe tăbliţă: "Ioan este numele lui". În felul acesta, Zaharia se dovedea fidel faţă de voinţa lui Dumnezeu, care, prin intermediul îngerului, i-a spus că fiul pe care îl va naşte Elisabeta se va numi Ioan (cf. Lc 1,13). Numele Ioan înseamnă "Dumnezeu este milostiv", "Dumnezeu este îndurător".
În gândirea ebraică, "numele" este mult mai mult decât o desemnare a stării civile. În Biblie, când părinţii dau nume copiilor, ei indică o vocaţie, un "sens" pentru viaţa lor. Astfel, "Zaharia" înseamnă "Dumnezeu îşi aminteşte", "Elisabeta" înseamnă "Dumnezeu a promis", "Ioan" înseamnă "Dumnezeu se îndură".
"Nimeni dintre rudele tale nu poartă numele acesta" îi spun vecinii lui Zaharia. Găsim aici noutatea. Se iese din cărările bătătorite ale tradiţiilor, oricât de venerabile ar fi ele. Începe un timp nou. Şi aceasta li se pare ciudat celor care sunt fixaţi în timpurile trecute. Din momentul în care Zaharia a scris că Ioan este numele copilului, din acel moment i s-a deschis gura, i s-a dezlegat limba şi vorbea binecuvântând pe Dumnezeu.
Asemenea lui Zaharia şi noi de atâtea ori rămânem muţi în faţa unor realităţi şi suferinţe care ne lovesc, în faţa atâtor nedreptăţi de care avem parte. Unele dintre ele ne conduc parcă spre a ne pierde speranţa. Devenim neîncrezători în viitor, în şansele unui trai mai bun, a unei familii mai bune. S-a gândit vreodată Zaharia, în neputinţa lui de a fi tată, că într-o zi va scrie o rugăciune de credinţă aşa de bogată şi plină de recunoştinţă, aşa de importantă pentru toată umanitatea? În valea de lacrimi, a lipsei de speranţă în care ne afundăm adesea, acolo coboară Dumnezeu şi ne ridică. Când toate par pierdute, când nici o speranţă nu mai apare de undeva, atunci vine Dumnezeu. Putem să ne gândim aici la dreptul Iob din Vechiul Testament, la Maica Domnului care deşi fecioară devine mamă, la crucea lui Cristos, care deşi aducătoare de moarte, devine simbol al vieţii celei noi. Am putea să ne gândim la atâtea familii care şi-au pierdut speranţa, în care a murit dragostea, în care nu mai este timp pentru Dumnezeu. Zaharia şi Elisabeta vor să le amintească acestora să nu renunţe la rugăciune, pentru că se află în faţa celei mai mari şanse, aceea ca Dumnezeu să facă minuni în viaţa lor.
Ultimul verset din evanghelia de astăzi spune: "Într-adevăr, mâna Domnului era cu el. Copilul creştea şi duhul lui se întărea". Atunci când sfântul Luca scria această pagină de evanghelie, Ioan Botezătorul era deja mort, ucis din dorinţa Irodiadei. Sfântul Luca văzuse şi auzise tot ceea ce se întâmplase cu Ioan Botezătorul. Ştiind toate acestea îndrăzneşte să scrie acest verset: "mâna Domnului era cu el". Aparent viaţa lui Ioan a fost ratată, fiind ucis de tânăr, după ce a trăit în pustiu o viaţă austeră. Pentru sfântul Ioan însă a rata viaţa înseamnă a nu face voinţa lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul, curajos şi tare, a făcut din viaţa lui o capodoperă: a realizat ceea ce Dumnezeu aştepta de la el. Pentru dumneavoastră, care de atâtea ori aţi simţit cum pierdeţi viaţa printre degete, dumneavoastră, pe care boala v-a ţintuit într-un cărucior sau într-o încăpere, pentru dumneavoastră, care v-aţi văzut atâtea vise spulberate, atâtea planuri nimicite, care v-aţi văzut copiii rătăcind departe, pentru dumneavoastră sfântul Ioan Botezătorul strigă astăzi: Puneţi viaţa în mâinile lui Dumnezeu şi atunci nimic nu este pierdut. Tuturor părinţilor care şi-au pierdut speranţa, Zaharia şi Elisabeta le strigă astăzi: Cine pierde speranţa, pierde totul. Dumnezeu nu dezamăgeşte niciodată. Amin.
