Dragi credincioşi, iubiţi radioascultători,
Recenta nenorocire a avionului care a dispărut în mod misterios în Oceanul Atlantic, în timp ce zbura de la Rio de Janeiro la Paris, a trezit în opinia publică mondială reacţii de durere unanimă. În afară de obişnuitele discuţii cu privire la siguranţa zborurilor, asupra responsabilităţilor, asupra cauzelor, au apărut în mijloacele de comunicare şi diferite reflecţii cu privire la neputinţa omului de a înfrunta situaţii care scapă în totalitate de previziunile sale. Există condiţii şi evenimente în faţa cărora omul îşi dă seama de neputinţa sa, de incapacitatea de a controla o situaţie. Sunt acele situaţii care în America sunt definite out of control, scăpat de sub control... Omul modern, obişnuit să stăpânească natura prin intermediul tehnologiei, acceptă cu greu pierderea controlului.
Prin tragica ironie a sorţii, pe monitoarele aeroportului din Rio de Janeiro, în ziua incidentului, apărea numărul 447, ora de plecare, localitatea de plecare şi apoi cuvântul portughez destino, care în Brazilia indică locul de sosire, cuvânt care pentru noi în traducere ar însemna "destin". Cine dintre noi, în acele zile, urmărind ştirile pe diferite canale de televiziune, nu s-a gândit la "destinul" omului, al oamenilor? Cine nu a reflectat, cel puţin pentru un moment, dacă în viaţa noastră nu există vreun "destin" care scapă total de sub controlul lui Dumnezeu? La câteva săptămâni distanţă de la această nenorocire, nu putem să nu ne punem o întrebare cu toată sinceritatea: Cine are controlul asupra vieţii noastre? Dumnezeu sau "destinul"?
Liturgia cuvântului din această duminică ne determină să vorbim şi să nu ne limităm la o tăcere lipsită de semnificaţie. Cele trei lecturi pe care le-am ascultat ne ajută să punem în prim plan un adevăr fundamental şi teoretic simplu al credinţei noastre creştine, acela care este exprimat clar în rugăciunea zilei de la această Liturghie: "Doamne, tu nu încetezi niciodată să-i ocroteşti pe aceia pe care îi statorniceşti în fidelitatea iubirii tale".
Omul este statornicit pe o stâncă, adică pe iubirea lui Dumnezeu. Orice s-ar întâmpla, Dumnezeu iubeşte omul. Această iubire a lui Dumnezeu faţă de om este aşa de mare încât putem spunem că niciodată nu este "out of control", nu scapă niciodată de sub controlul lui Dumnezeu. Nu există niciun moment din viaţa omului în care această iubire să înceteze sau să se oprească. Nu este niciun moment în care Dumnezeu "doarme", sau uită de noi, sau nu ştie ce se întâmplă cu fiii săi. El este conştient şi de durerea şi moartea care bat la uşa vieţii noastre. Nu suntem abandonaţi în mâna forţelor obscure, a furtunilor vieţii, a puterilor misterioase, a unui destin necunoscut.
Suntem "statorniciţi în iubirea sa", ne spune liturgia. Lectura a doua de astăzi ne spune mai categoric: "Fraţilor, iubirea lui Cristos pune stăpânire pe noi!" Suntem cuprinşi în iubirea lui Dumnezeu şi nu abandonaţi furtunilor vieţii, nu suntem scăpaţi de sub controlul lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu ne iubeşte şi "are totul sub control", adică are toată stăpânirea (domină) asupra naturii (prima lectură), vieţii omului (evanghelia) şi chiar asupra morţii (lectura a doua).
Iubiţi credincioşi,
În furtunile vieţii noastre Dumnezeu nu doarme, nu scapă nimic de sub control, ci este mereu alături de ucenicii săi.
Furtuna de pe lac relatată de evanghelistul Marcu este o imagine, o parabolă care ilustrează această situaţie; evanghelistul vede o situaţie care revine în viaţa creştinilor din toate timpurile. Este un har al Domnului să putem medita asupra acestei pagini din evanghelie: într-adevăr, Isus vorbeşte prin evanghelia de astăzi şi pentru noi.
În scurtul episod relatat de evanghelistul Marcu, câte lucruri sunt spuse despre Isus, despre apostoli şi pentru noi!
Există simbolul furtunii pe lac, simbol al vieţii noastre. Apostolii se află în pericol şi sunt plini de teamă. Aşa cum ni se întâmplă şi nouă de multe ori.
Lacul Tiberiadei este un lac mic, un mic bazin de apă, dar pentru pescarii din Galileea părea aşa de mare încât îl numeau pompos, mare. Iar când vânturile se dezlănţuiau - şi au loc şi astăzi - furtunile erau înspăimântătoare: vântul se dezlănţuia cu furie, apele erau tulburate şi exista riscul naufragiului şi al morţii.
Este o realitate: marea cu masa ei de apă impresionează, subjugă, intimidează. Dacă este tulburată profund, terorizează. Un proverb spune: "Cine nu a navigat niciodată, nu ştie ce este teama de Dumnezeu"; iar o altă zicală, cu un pic de ironie, spune: "Marea te învaţă să te rogi".
Astăzi temerile celor din vechime nu sunt depăşite şi continuăm să fim neputincioşi în faţa naturii dezlănţuite. Televiziunea ne prezintă de multe ori taifunuri care se abat asupra coastelor Indiei, uragane care se abat asupra coastelor Floridei, pentru a nu vorbi de cutremurele de pământ, de valurile uriaşe provocate în Oceanul Pacific cu câţiva ani în urmă, aşa-numitul tsunami.
Dar noi avem atâtea alte motive să ne temem, atâtea alte nenorociri. Cum ar fi SIDA, gripa aviară, mai recent gripa porcină etc. Chiar arsenalele militare care pot să arunce în aer întreaga planetă, rachetele balistice, armele bacteriologice şi chimice. La toate acestea putem să adăugăm temerile noastre personale: singurătatea, riscul sărăciei economice, criza financiară, neînţelegerea, boala. Simţim o durere şi imediat ne gândim: poate este o tumoare, este sfârşitul...
Într-un cuvânt, putem spune: Suntem în barcă, iar furtuna se poate dezlănţui în orice moment.
Să ne întoarcem la aventura apostolilor pe lac
Spune evanghelia că în timp ce Isus şi apostolii traversau lacul, s-a ridicat pe neaşteptate o furtună. Lacul Galileii este supus furtunilor, care ridică valuri aşa de mari încât pot să pună în pericol orice ambarcaţiune.
Apostolii s-au văzut deodată aruncaţi de valuri. Ce să facă? Isus era cu ei; prezenţa sa trebuia să fie motiv de linişte, argument de încredere. Dar Isus dormea. Aşa cum se întâmplă deseori în viaţa de toate zilele, Dumnezeu deseori pare absent, pare să fie departe, ni se pare că nu-i pasă de noi.
Apostolii la un moment dat au izbucnit într-un strigăt de disperare, pe care nu reuşeau s-o stăpânească: "Învăţătorule, dar nu-ţi pasă că pierim?"
Gândiţi-vă, câte întrebări şi astăzi, cu ton de acuzare, nu adresăm şi noi Domnului!
De ce mi se întâmplă tocmai mie această nenorocire?
De ce lumea este aşa de rea?
De ce există atâta violenţă?
De ce viaţa umană este călcată în picioare, aşa cum se calcă iarba?
De ce atâţia copii nevinovaţi suferă din cauza răutăţii şi imoralităţii celor mari?
De ce?... şi am putea continua acest şir al întrebărilor.
Isus răspunde la strigătul disperat al apostolilor (şi chiar întrebărilor noastre) cu un gest care invită la credinţă. El porunceşte vântului şi mării: furtuna se potoleşte, lacul devine liniştit. Cu un asemenea gest Isus pare să le spună apostolilor: "Nu fiţi aşa de naivi, încât să vă gândiţi că Dumnezeu a pierdut controlul asupra situaţiei. Nu vă gândiţi că Dumnezeu lasă cale liberă răului..." Nu, Dumnezeu este şi va fi mereu Domnul istoriei. Totul este sub controlul lui Dumnezeu. El permite să vină încercări şi furtuni după un joc de libertate care trebuie respectat; totuşi, dincolo de încercări, Dumnezeu se descoperă ca iubire atotputernică, iubire care îi salvează pe cei smeriţi care se încred în el. La momentul potrivit.
Într-adevăr, imediat Isus adaugă: "De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?" Isus leagă teama de lipsa de credinţă în Dumnezeu: cine se încrede în sine, mai devreme sau mai târziu, va avea teamă; cine crede în propriile resurse, mai devreme sau mai târziu, se va afla în situaţia de teamă; cine crede în dibăcia omenească, mai devreme sau mai târziu, va avea teamă; în schimb, cine se încrede în Dumnezeu, posedă o pace şi linişte pe care nimeni şi nimic nu o poate lua.
Evident, aceasta nu înseamnă că noi avem viaţă uşoară şi fără încercări; din contra! Încercări există pentru toţi: dar în încercări se vede cine crede în Dumnezeu, în încercare se vede şi cine îşi face iluzii că are credinţă în Dumnezeu. Anii vieţii pământeşti sunt timp de încercare pentru toţi. Dumnezeu lasă să se dezlănţuie persecuţii, lasă să se ridice furtuni îngrozitoare, permite ca oamenii să facă orice fel de răutate, totuşi, celui care crede în el îi garantează viaţa veşnică, de fapt, viaţa care contează.
"Învăţătorule, dar nu-ţi pasă că pierim?"
"De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?"
Dacă cei 12 apostoli ar fi avut deja o adevărată credinţă, ştiindu-se în compania Domnului, nu ar fi trebuit să se teamă. Isus, reproşându-le lipsa de credinţă, le arată comportamentul corect în situaţiile de furtună ale vieţii: dacă suntem cu el, nu trebuie să ne fie teamă, dar trebuie să avem încredere necondiţionată. Dacă îl considerăm absent şi la distanţă, se datorează faptului că nu avem destulă credinţă.
Cei 12 apostoli, în căutarea adevărului, se întreabă la rândul lor: "Cine este oare acesta, că şi vântul şi marea ascultă de el?" Este o întrebare asupra identităţii lui Cristos. Răspunsul complet - pregătit de Marcu de-a lungul întregii evanghelii - va fi la sfârşit, cu vestirea învierii. Acest Isus victorios asupra apelor, va rezulta victorios şi asupra morţii şi atunci cei 12 îl vor recunoaşte fără vreo îndoială ca Fiul lui Dumnezeu.
Cât priveşte descătuşarea de teamă, apostolii vor reuşi pe deplin numai după învierea Domnului, după Rusalii: când vor duce mesajul Domnului în lumea întreagă, fără să le mai fie teamă de situaţii dificile, pentru existenţa lor, pentru viitorul lor. Şi vor fi curajoşi până la martiriu.
Şi noi? Nu ne rămâne decât să ne luăm după pescarii Petru, Andrei, Ioan şi Iacob. Să nu ne mai fie teamă pentru existenţa noastră.
Când totul ne apare dramatic şi fără cale de ieşire, din cauza bolii, a neînţelegerii, a singurătăţii, suntem înclinaţi să ne rugăm ca apostolii în barcă: "Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim? Doamne, fă ceva pentru noi..." Am voi ca Mântuitorul să intervină pentru a corecta rândurile noastre strâmbe; se întâmplă aşa, pentru că poate încă nu am înţeles ce vrea Dumnezeu de la noi...
Să încercăm să nu ne mai fie teamă. Să învăţăm acest lucru de la Isus. În viaţa sa pământească, a arătat încredere deplină în Tatăl ceresc, chiar şi pe cruce. Ne amintim de rugăciunea sa - aşa de umană şi plină de curaj - din Grădina Ghetsemani: "Tată, dacă este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta. Totuşi nu cum voiesc eu, dar cum vrei tu". Isus pe cruce ştia că se încredinţează în mâinile unui Tată milostiv, care i-ar fi restituit viaţa într-o dimensiune nouă, în înviere. Şi aceasta este o încurajare şi pentru temerile noastre, pentru nesiguranţa noastră, pentru furtunile prin care trecem uneori...
Noi, ca şi apostolii, ne temem să nu ne scufundăm. Dar Dumnezeu ne iubeşte şi ne salvează: pregăteşte pentru noi viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu are totul sub control...
Şi încă o remarcă: barca lui Petru a devenit simbol al Bisericii. Iar noi, care ne aflăm pe această barcă, nu trebuie să ne temem. Aşa trebuie să fie pentru adevăraţii creştini.
Sfânta Tereza de Avila spunea: "Nu te tulbura, nimic să nu te înspăimânte. Totul trece, numai Dumnezeu nu se schimbă".
Fericitul papă Ioan al XXIII-lea spunea: "Oh, preocupările mele nu trec dincolo de zi. Pentru ziua de mâine se va îngriji providenţa". Şi mai spunea: "Dumnezeu ştie că eu exist. Şi aceasta este suficient".
O intelectuală creştină, Simone Weil, spunea: "De ce trebuie să mă preocup? Nu este de datoria mea să mă gândesc la mine, ci Dumnezeu trebuie să se gândească la mine. Este treaba lui Dumnezeu să se gândească la mine".
Amintesc de Dag Hammarskjoeld, primul secretar general al Naţiunilor Unite, care încheia jurnalul său, cu puţin timp înainte de a muri, cu aceste cuvinte pline de credinţă, adresate lui Dumnezeu: "La tot ceea ce mi s-a întâmplat, mulţumirea mea. La ceea ce se va întâmpla, da-ul meu".
Papa Ioan Paul al II-lea, de fericită amintire, repeta deseori "Nu vă fie teamă!" şi era stilul său de viaţă oriunde se ducea. Ştia că împreună cu el mergea, vorbea şi îl întărea Cristos. Şi nu i-a fost teamă nici după atentat. Pentru că ştia că Domnul îl însoţeşte pretutindeni.
Cei care ştiu că sunt în compania lui Isus, nu se lovesc de dificultăţi. Ştiu că natura umană este fragilă în toate sensurile, dar cu noi, în barca noastră, pe lacul vieţii noastre - viaţa - care cunoaşte momente de calm şi de furtuni furioase, este mereu Dumnezeu, care uneori pare indiferent, "dormind în partea dinapoi a bărcii, pe un căpătâi". Dar totul este sub control... Dumnezeu are totul sub control.
Ştim că nu trebuie să existe motiv de teamă, pentru că Sfânta Scriptură ne aminteşte încă o dată că Domnul are controlul asupra tuturor situaţiilor. Nu se întâmplă nimic în lume fără ştiinţa sa.
Sunt creştini care au reuşit să trăiască senini, chiar pe bărcile lovite de furtuni: fără tranchilizante, fără somnifere, fără calmante, ceaiuri sedative. Se rugau ca şi Cristos: "Tată, nu cum vreau eu, dar cum voieşti tu".
Să ne rugăm şi noi aşa şi se va adeveri şi pentru noi proverbul plin de teologie care spune: "Norii trec, cerul rămâne".
