Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
"Apropiaţi-vă de muntele Domnului şi cântaţi-i imnuri în veci de veci".
E duminică, e ziua Domnului, zi binecuvântată, când Isus ne arată strălucirea feţei sale. Ne ajută să contemplăm un adevăr fundamental, care este legat de misiunea sa, misiune primită de la Tatăl pentru a-i răscumpăra pe oameni şi a elibera poporul său de sub sclăvia întunericului şi a păcatului. El trebuia să deschidă porţile unei noi împărăţii: o împărăţie universală, o împărăţie a dreptăţii şi a păcii.
Toţi fiii lui Israel suspinau după o astfel de împărăţie, o împărăţie anunţată încă din vechime de profeţi, ce trebuia să fie inaugurată de cel promis, de cel trimis de Tatăl şi aşteptat de popoare. Dar împărăţia pe care cei din poporul ales şi-o închipuiau, şi-o doreau, era o împărăţie lumească, care să-i învingă pe cotropitori, mai ales pe romani, sub stăpânirea cărora sufereau atât de mult.
Episodul pe care îl relatează astăzi evanghelistul Matei se înscrie tocmai într-o asemenea dorinţă şi într-o astfel de atmosferă de aşteptare. Cei trei apostoli amintiţi în pasajul evangheliei din această duminică, din această sărbătoare, gândeau, mai mult sau mai puţin, la fel ca cei din timpul lor. Şi ceilalţi apostoli gândeau şi sperau ca Mesia, adică Isus, să aibă misiunea de a elibera poporul de orice stăpânire străină. Încă nu înţeleseseră că cel promis şi aşteptat, Mântuitorul, trebuia să fie un altfel de eliberator şi că împărăţia lui nu trebuia să aibă nimic comun cu împărăţiile lumeşti.
Isus, care acum se îndrepta spre Ierusalim pentru a împlini voinţa Tatălui, ia din nou iniţiativa pentru a le aminti apostolilor care este cu adevărat rolul şi misiunea sa ca trimis al Tatălui. De mai mult timp Isus observase că Petru, omul său de încredere, şi ceilalţi apostoli deveniseră neliniştiţi şi trişti, că erau ocupaţi de cele ce se vor întâmpla cu el; vorbeau mai puţin şi mai ales în şoaptă despre cele ce auziseră chiar de la Învăţătorul cu privire la misiunea sa, şi anume, că chemarea lui nu era aceea a unui rege pământesc, cum a fost chemarea lui David din familia căruia provenea.
E adevărat şi drept, Isus îi averizase şi le declarase cu câteva zile mai înainte că el - cel aşteptat de toţi şi trimis în lume - avea o altă misiune, un alt program, cu totul diferit de cel la care se gândeau ei. El le spusese clar că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie, şi "că dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze"... "căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, cine, însă, îşi va pierde viaţa pentru mine o va afla".
Cum se poate să moară, se întrebau apostolii, tocmai el, care venise să dea viaţă celor morţi şi să-l învingă pe cel rău, să elibereze lumea de moarte şi păcat? Cum să fie chinuit şi umilit, să ajungă să moară chiar pe cruce? Acest lucru nu putea fi înţeles de apostoli. Nu se poate. Nu acesta trebuie să fie drumul maestrului lor, în care crezuseră. Nu puteau să accepte aşa ceva. Se înţelege de ce Petru, auzind acest lucru, a început chiar să-l certe pe învăţătorul, spunându-i: "Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată". Isus, însă, a trebuit să-i spună cu hotărâre, clar: "Pleacă din faţa mea, Satano! Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor".
Cu astfel de gânduri şi probleme Isus şi apostolii se îndreptau spre Ierusalim. El nu putea să renunţe la misiunea sa şi nu-i putea lăsa pe apostoli într-o astfel de atmosferă neclară. De aceea, se hotărăşte să ia pe unii dintre ei sus pe munte - pe muntele sfânt, cum îl numesc ceilalţi evanghelişti - ca să-i facă să participe la un moment cu totul aparte, la o mărturie cerească specială cu privire la misiunea sa mântuitoare, ca ei să audă din nou glasul ceresc coborât din nor: "Acesta este Fiul meu preaiubit, pe dânsul să-l ascultaţi".
Lăsându-i pe ceilalţi nouă la poalele muntelui, Isus îi ia cu sine pe trei dintre cei mai apropiaţi de el: pe Petru, Iacob şi Ioan. Şi chemându-i după el, se urcă pe muntele la poalele căruia se aflau. Aici îşi schimbă înfăţişarea şi le arată faţa sa strălucitoare. La acest moment surprinzător iau parte cei doi mari profeţi ai Vechiului Legământ, Moise şi Ilie, care, prin prezenţa lor, confirmă că el este Mesia, că el este cel aşteptat de popor. În faţa acestei scene, cei trei apostoli simt toată atmosfera cerească din jurul lui Isus şi cad cu faţa la pământ, adorându-l. În acest moment de supremă măreţie, Petru declară cu mare bucurie: "Doamne, ce bine ne este nouă aici. Să facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie", uitând cu totul de ei, care erau părtaşi la un astfel de eveniment fermecător şi ceresc.
Terminându-se acest moment, s-au întors cu toţii de pe munte şi plini de entuziasm şi-au reluat drumul spre Ierusalim, urmându-l pe Isus cu curaj, pe Isus care nu s-a oprit nicio clipă de la gândul de a merge până la capăt ca să-şi împlinească menirea sa de mântuitor şi rege al noii împărăţii.
E timpul acum să ne punem şi noi câteva întrebări: oare nu am avut şi noi clipe grele, asemenea celor trăite de apostoli? Nu am trecut şi trecem prin astfel de momente, de nelămuriri, de întrebări şi de îndoieli?
Duminica de astăzi, cu minunea la care luăm parte, reprezintă o provocare, un răspuns. E bine să facem un exerciţiu şi să ne urcăm în spirit, sus, pe munte, în acel ambient minunat, pentru a contempla şi noi minunea săvârşită de el, prin care schimbă înfăţişarea, arătându-şi adevărata sa faţă şi strălucirea sa dumnezeiască, despre care, de mai multe ori, ne-au vorbit şi ne vorbesc profeţii din vechime.
Un exemplu îl întâlnim la prima lectură de la Sfânta Liturghie de astăzi. Ne aducem aminte ce ne relata prorocul Daniel: "Eu, Daniel... Priveam în timpul viziunilor mele de noapte şi, iată, cineva ca un Fiu al Omului venea pe norii cerului! S-a apropiat de Bătrân şi a fost adus înaintea lui. Lui i s-au dat stăpânirea, gloria şi domnia şi toate popoarele, neamurile şi limbile îl slujesc. Stăpânirea lui este o stăpânire veşnică, ce nu va trece, şi domnia lui nu va fi distrusă". Scena pe care ne-o prezintă profetul Daniel în prima lectură este, de fapt, o anticipare a scenei la care Isus îi invitase pe cei trei apostoli. Este un moment ceresc, o participare în spirit la acea slavă cerească de care se bucură Isus, Fiul Omului, încă din veşnicie, lângă tronul de lumină al Părintelui ceresc.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Revelaţiile de acest fel sunt deseori amintite de Sfânta Scriptură. Muntele a fost şi rămâne întotdeauna loc de profunde şi mari descoperiri. De nenumărate ori, marile mistere au ajuns la oameni pe locuri înalte, pe un munte sau altul, în diferite momente prin care trecea poporul ales.
Scena biblică a schimbării la faţă a Domnului nostru Isus Cristos, în care Mesia, Fiul Omului, îşi arată strălucirea sa, este legată de istorisirea profetului Daniel. Fiul Omului nu vorbeşte prin cuvinte mari ori speciale, ci cu însăşi figura sa luminoasă, pe care au putut-o admira atât profetul Daniel în viziunea relatată cât şi apostolii pe muntele Tabor. El se schimbă la faţă. Îşi arată faţa sa dumnezeiască. Atunci ei s-au convins definitiv de mărturia Tatălui, prin glasul ceresc, că el este cel căruia i s-a dat toată stăpânirea şi gloria, care nu va trece şi nu va distrusă de nicio putere lumească, căci este fiul iubit pe care Dumnezeu îl preţuieşte şi noi suntem chemaţi să-l ascultăm.
Ne impresionează astăzi mărturia oficială a apostolului Petru, prezentată în lectura a doua, aşa cum el a trăit-o demult, împreună cu ceilalţi apostoli la schimbarea la faţă. Iată ce ne spune el: "Preaiubiţilor, noi nu v-am făcut cunoscută puterea Domnului nostru Isus Cristos şi venirea lui pe baza unor basme bine ticluite, ci pentru că am fost martori oculari ai măreţiei lui. El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi mărire atunci când din partea gloriei măreţe a venit acest cuvânt: «Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit plăcerea». Noi înşine am auzit acest glas venit din cer când eram cu el pe muntele cel sfânt". O mărturie directă.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Minunea schimbării la faţă a lui Isus reprezintă un argument puternic pentru apostoli ca să meargă cu curaj după el. Dar, în acelaşi timp, reprezintă şi o invitaţie adresată nouă, cei de azi, care credem în el, de a ne lăsa luminaţi şi transformaţi deplin în credinţa noastră, ca să putem să-l urmăm pe el cu curaj până dincolo de Calvar, dincolo de mormânt şi moarte, şi astfel să ne învrednicim de slava învierii şi a împărăţiei sale. Numai aşa vom putea declara cu Petru şi cu ceilalţi apostoli: "Doamne, ce bine ne este nouă aici".
Mărire, ţie, Doamne, în veci! Mărire ţie! Noi credem în tine şi te urmăm pentru că ţi-ai arătat faţa ta cea luminoasă. Amin!
