Lăudat să fie Isus Cristos!
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Suntem, şi în această duminică, slujitori ai altarului şi credincioşi, adunaţi în numele Domnului, în casa Domnului, pentru a lua parte împreună la întâlnirea cu Domnul Cristos, care ni se oferă ca hrană sufletească în cuvântul divin şi în taina euharistică. Ne întâlnim cu el şi ne întâlnim cu toţi ceilalţi fraţi prezenţi la această celebrare şi ne unim în rugăciune şi cu cei care ni se alătură prin intermediul radioului.
Ne întâlnim în mod real cu Domnul Cristos şi aşezăm, ca de fiecare dată, pe altar reuşitele şi nereuşitele, împlinirile şi problemele noastre, împreună cu toată recunoştinţa pentru harurile primite în această săptămână. Îl privim pe Domnul cu ochii inimii şi ne lăsăm priviţi de el, pentru ca acest schimb de priviri să aducă alinare şi vindecare sufletelor noastre ostenite şi epuizate de preocupările din timpul săptămânii.
La prima vedere, cuvântul lui Dumnezeu de astăzi, s-ar adresa doar slujitorilor altarului, slujitorilor cultului. Pentru că, la prima lectură, am auzit cuvinte dure, adresate prin profetul Malahia preoţilor din timpul său. Iar în evanghelie, Isus se adresează mulţimilor şi discipolilor făcând o serie de reproşuri la adresa comportamentului cărturarilor şi fariseilor. Aceştia ar fi trebuit să aibă o viaţă ireproşabilă, coerentă, în conformitate cu Legea pe care ei o cunoşteau în amănunt.
Însă, mesajul cuvântului lui Dumnezeu de astăzi este deopotrivă valabil şi pentru unii şi pentru alţii. Coerenţa între fapte şi vorbe, între credinţa mărturisită verbal şi cea mărturisită faptic se cere tuturor membrilor Bisericii, tuturor discipolilor lui Isus; din altar şi până la uşa bisericii, din cor şi până în subsolul bisericii, metaforic vorbind. Aşadar, liturgia cuvântului de astăzi ne dezvăluie imaginea unui Dumnezeu care nu acceptă compromisuri din partea fiilor săi, un Dumnezeu care cere coerenţă în trăirea chemării lor.
Era în timpul unei Sfinte Liturghii de duminică, într-o ţară zbuciumată de război civil. Preotul abia îşi începuse predica, plecând de la evanghelia pe care am ascultat-o şi noi astăzi. La un moment dat, uşile s-au deschis cu violenţă. Toată lumea a intrat în panică văzând doi inşi care purtau măşti, din acelea care lasă doar ochii să se vadă. Femeile şi copiii au început să ţipe. Preotul, pentru câteva clipe, a continuat să vorbească de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Unul dintre mascaţi, dintr-un salt, a ajuns la altar, şi, punându-i uşor mâna pe umărul preotului, i-a spus: "Trebuie să vă opriţi". Apoi a rostit la microfon următoarele cuvinte: "Atenţie, toată lumea! Azi aveţi posibilitatea să fiţi martiri, să muriţi pentru credinţă. Toţi cei care în următoarele zece secunde nu vor părăsi clădirea, vor fi împuşcaţi". Şi a început să numere. Oamenii speriaţi, s-au îmbulzit, care mai de care spre uşile bisericii, călcându-se de-a dreptul în picioare. Când numărătoarea s-a terminat, în biserică mai rămăseseră doar câţiva credincioşi şi preotul. Atunci, mai întâi cel de la microfon, apoi celălalt, şi-au scos pe rând cagulele, şi, zâmbind larg, i-au spus preotului: "Puteţi să continuaţi, părinte. Noi nu am vrut decât să vă curăţăm biserica de farisei".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Isus, cum citim în evanghelie, se adresează mulţimii şi discipolilor, dar este o interpelare indirectă a fariseilor prezenţi în templu. De fapt, cine erau cărturarii şi fariseii, ale căror învăţături, după cum spune Isus, sunt demne de urmat, dar nu şi comportamentul lor? Cei mai mulţi cărturari aparţineau partidului fariseilor, partid care a exercitat o influenţă spirituală tot mai mare printre evrei, partid care s-a impus ca păstrător al Legii şi al tradiţiilor legate de Lege. Ştim că Isus Cristos îi va acuza deseori, pentru că cel mai important lucru pentru ei era observarea Legii în litera ei şi nu în spiritul ei. Ştim cum Isus a depus eforturi deosebite pentru a elimina fariseismul, formalismul şi ipocrizia instalate de aceştia.
Am văzut că şi în prima lectură era vorba de o mustrare, o atenţionare cu privire la cultul pe care îl aduceau în special preoţii lui Dumnezeu. Prin comportamentul lor, s-au îndepărtat de Dumnezeu. Şi, chiar dacă şi ei erau învăţători ai Legii, Domnul a făcut să fie dispreţuiţi de popor şi consideraţi de nimic.
Sunt cuvinte dure puse în gura lui Dumnezeu, cuvinte care exprimă o atitudine tipic umană. Nu-i aşa că deseori avem tendinţa de a considera că Dumnezeu ne-a pedepsit, sau a pedepsit pe cutare sau cutare, cu o pedeapsă grea, pentru un lucru rău pe care l-a făcut? De fapt, dacă stăm şi ne gândim bine, de cele mai multe ori, dacă nu chiar întotdeauna, nu Domnul este cel care dă o anumită pedeapsă. Dumnezeu nu este acel judecător neînduplecat care, asemenea unui călău, stă cu sabia în mână gata să reteze capetele celor greşesc. După cum în fapta bună se află deja răsplata, în însăşi fapta rea este cuprinsă pedeapsa corespunzătoare. Dacă semeni vânt, culegi furtună. Dacă te joci cu focul, arzi pădurea. Dacă nu respecţi natura, aceasta se întoarce împotriva ta.
Trebuie, iubiţi fraţi, să recunoaştem că suntem cu toţii tributari firii noastre umane corupte în totalitate, încă de la început, de Tatăl minciunii. Acest lucru se verifică şi în faptul că, deseori, în viaţa noastră, purtăm măşti, nu suntem sinceri, ne prefacem. Prin aceasta nu facem altceva decât să ne înşelăm pe noi înşine şi pe ceilalţi. Însă, evident, că niciodată pe Dumnezeu, chiar dacă uneori avem impresia că l-am păcălit şi pe el, deşi lucrul acesta este la fel de posibil cum e posibil să ne ascundem după un deget.
În faţa ipocriziei, a făţărniciei, Isus a avut curajul de a lua atitudine. Noi, în faţa propriei făţărnicii, în faţa propriei falsităţi, a prefăcătoriei, a incoerenţei, ce atitudine luăm?
În evanghelie avem nenumărate situaţii de întâlnire a unor oameni cu Cristos, întâlnire care le-a schimbat în mod radical viaţa. Nu e vorba de toţi cei care l-au întâlnit, care l-au văzut şi l-au auzit. Şi fariseii, şi cărturarii, l-au văzut, au auzit ceea ce spunea. Au văzut ceea ce era în stare să facă. Şi totuşi, nu s-au schimbat cu nimic. Este vorba de cei care s-au lăsat atinşi, transformaţi de întâlnirea cu el.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Dacă viaţa noastră este în continuare lipsită de gust, golită de speranţă şi de orice orizont, înseamnă că ne lipseşte acea întâlnire de grad zero, care să schimbe radical lucrurile, înseamnă că l-am întâlnit pe Cristos, l-am ascultat, am văzut lucrările sale minunate, dar am preferat să rămânem în continuare aceiaşi, fiindu-ne mai comod să rămânem neschimbaţi, plictisiţi, deznădăjduiţi, decât vindecaţi, eliberaţi, transformaţi, reînnoiţi. De fiecare dată când participăm la Sfânta Liturghie, Cristos este prezent la întâlnire. Noi, suntem prezenţi? Prezenţi nu doar fizic, dar trup şi suflet, cuget şi simţire? Faptul că la această Liturghie ne-am întâlnit cu el, şi că această întâlnire ne-a atins, ne-a transformat, se va vedea în mod clar în coerenţa vieţii noastre, în corespunderea între ceea ce rostim şi ceea ce înfăptuim, între ceea ce pretindem a crede şi ceea ce se vede concret în viaţa noastră.
Un dicton spune: "Recunoaşterea bolii este începutul vindecării". A ne recunoaşte bolnavi în privinţa coerenţei vieţii noastre de credinţă, înseamnă un bun început al vindecării. Să-i cerem astăzi Mântuitorului să ne vindece în această privinţă şi să ne ajute să conştientizăm mereu că în acţiunile noastre putem înşela pe unii, pentru scurt timp, pe alţii pentru totdeauna, însă niciodată pe Dumnezeu. Amin.
