Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Aşa cum deseori am auzit, Sfânta Liturghie reprezintă întâlnirea lui Dumnezeu cu omul în acel moment misterios care deşi se întâmplă în timpul concret în care trăim, se înscrie în acel acum veşnic. În Liturghie se întâlnesc elementele noastre umane, slabe, păcătoase, cu lumina, harul şi gloria Celui Atotputernic. Şi tocmai această confruntare a noastră cu Dumnezeu, care se întâmplă în momentul celebrării Euharistiei, ne provoacă spre a face mai mult, spre a fi mai mult, spre a ne înălţa către măreţia la care ne cheamă Dumnezeu punând în noi forţa harului său.
Vechiul şi noul: separare sau legătură? Fragmentul evanghelic de astăzi, din Evanghelia după sfântul Matei, parte din predica de pe munte rostită de Mântuitorul, pare să aducă, prin modul provocator, un spirit revoluţionar, progresist, care să suscite omul, să-l facă să iasă dintr-o obişnuinţă a lucrurilor deja aşezate şi să dorească altceva, să dorească mai mult. În termenii mai pe înţeles astăzi ar fi vorba de a intra într-o competiţie, a concura. Se vorbeşte mult în zilele noastre de competitivitate nu doar în lumea sportului dar şi în economie, în artă, în tehnică şi în atâtea alte domenii noi care apar. Competiţie şi progres: acestea par să fie cuvintele de ordine în societatea post modernă în care trăim. Iar trecerea de la o etapă la alta pe calea progresului se recompensează, se premiază, pentru a stimula şi mai mult pe oameni în drumul parcă de nestăpânit al dezvoltării.
Tocmai pe acest teren al lumii, folosind această logică cunoscută şi experimentată de noi, intervine mesajul lui Cristos pe care l-am auzit în Evanghelie: "Aţi auzit că s-a spus celor din vechime....Dar eu vă spun..." (Mt 5,21-22a). Isus ne invită la un progres pe calea virtuţilor. Ne pune în faţa unei concurenţe interioare care recere un antrenament cu noi înşine. Nu este vorba aici de o cantitate, doar de a diminua răul, de a găsi soluţii pentru ca răul să fie cât mai mic posibil. Dar se trece de la cantitate la calitate. Isus ne spune direct: să nu săvârşim răul, să evităm să facem răul care este de condamnat indiferent de mărimea lui. Răul este de condamnat indiferent în ce nuanţă apare, cu ce frecvenţă e săvârşit.
A cultiva viaţa interioară. Discursul lui Isus vrea să ne mute aşadar atenţia din exterior spre interior, spre interiorul vieţii noastre. Ne stimulează să intrăm în laboratorul care plăsmuieşte sentimentele, gândurile noastre şi mişcă apoi fiinţa noastră spre atitudine, spre faptă, spre comportament.
Într-una din zilele trecute am auzit un alt cuvânt al lui Isus în evanghelie: "Ceea ce iese din om, aceea îl face pe om impur". (Mc 7,20). Ne putem întreba pe drept: oare de ce Isus insistă atât de mult asupra interiorului nostru? Noi deseori vedem doar faptele externe şi în funcţie de acestea judecăm persoanele. Vedem ceea ce apare la suprafaţă, ce se vede cu ochiul liber. Dar dacă am merge pe firul acţiunilor văzute, înapoi spre interiorul persoanei, am constata că înainte de fapta vizibilă, măsurabilă, a fost puterea de a o săvârşi, înainte de aceasta a fost voinţa, înainte de voinţă a fost gândul, intenţia provocată de o anumită trăire interioară. De aici, din interior au plecat toţi ceilalţi paşi care s-au succedat spre exterior. Prin urmare putem să ne gândim cum să îmbunătăţim acţiunile faptele. Dar dacă nu ne preocupăm de o trăire interioară bună, echilibrată, nu vom realiza progresul faţă de trecut, dorit de Cristos. În zadar sperăm că vom putea pune în mişcare un motor defect înlocuind piesă cu piesă. Dacă nu punem mai întâi carburant pentru a produce scânteia de pornire, acesta nu va funcţiona niciodată, oricât de performant ar fi motorul. La fel şi în viaţa noastră: este nevoie să găsim cauzele interioare, care determină acţiunile noastre.
Pe de altă parte îndemnul lui Isus ar putea creea senzaţia unui iz de înnoire de dragul înnoirii, din dorinţa de a pune în opoziţie trecutul cu prezentul: "Aţi auzit că s-a spus celor din vechime....Dar eu vă spun..." (Mt 5,21-22a). În realitate însă, Isus, deşi aduce noutatea, aceasta nu anulează ce se spunea în trecut, dar confirmă ceea ce se spunea şi îl face pe om mai sensibil faţă de sufletul şi conştiinţa sa. Cristos introduce, am putea spune, acel acordaj fin, acel reglaj de fineţe în urma căruia să vibreze sufletul, să ajungă la adevărata fericire proclamată în cadrul aceluiaşi discurs de pe munte.
Dacă veţi avea ocazia să vizitaţi un atelier de instrumente muzicale veţi putea observa că după ce sunt fabricate, înainte de a fi livrate spre vânzare, sunt transferate în secţia de reglaj. Acolo are loc acordajul fin, pentru a putea să redea sunetul specific fiecărui instrument. În mod asemănător procedează Isus în Evanghelia de astăzi cu noi: ne realizează reglajul fin. În acelaşi timp ne învaţă şi pe noi să facem acest reglaj, aşa cum un violonist învaţă să-şi acordeze propriul instrument pentru a putea să vibreze optim şi să rezoneze întreaga fiinţă a ascultătorilor. Nu e important doar să scoată sunete, dar să vibreze, să creeze sintonie, armonie, delectare interioară, să provoace fericire.
Înţelepciunea Duhului cere deschidere din partea noastră. Pentru a putea vibra din interior, pentru a putea interpreta această simfonie a vieţii noastre plină de credinţă este nevoie apoi de înţelepciunea care vine de la Duhul lui Dumnezeu, de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu despre care ne vorbeşte sfântul Paul în cea de-a doua lectură (cf. 1Cor 2,7). Pentru a fi beneficiarii acestei înţelepciuni este necesar să ne deschidem inima, să receptăm darul lui Dumnezeu, să privim în interiorul nostru şi să ne hrănim lăcaşul nostru cu ceea ce Duhul lui Dumnezeu ne inspiră. Chiar şi atunci când luăm în consideraţie doar aspectele exterioare, faptele vizibile, fără a ţine cont şi a analiza ce mecanisme din interior mişcă spre săvârşirea faptelor, mai devreme sau mai târziu tot la instanţa interioară se ajunge. Exteriorul nostru recere interiorul. O floare este frumoasă în exterior pentru că este hrănită din interior. Acolo, în intimitatea vieţii noastre lucrează Duhul lui Dumnezeu. În tăcerea sufletului nostru se plămădesc germenii pentru atitudinile şi faptele noastre. Acolo învăţăm, la lumina Duhului primit în botez, că nu noi plămădim dar Duhul dă naştere în noi, se roagă în noi cu suspine negrăite (cf. Rom 8,26). Duhul creează în noi "lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit" (cf. 1Cor 2,9).
Sfântul părinte Ioan Paul al II-lea vorbind într-o meditaţie despre misterul lui Dumnezeu Tată, mărturisea: "Din vocabularul pe care îl folosesc, am hotărât să scot cuvântul al meu. Cum m-aş putea folosi de acest cuvânt când ştiu că totul este al Tău?... Eu însumi sunt mai mult al Tău decât al meu. Am căpătat, aşadar, conştiinţa că nu-mi este permis să spun al meu la ceea ce este al Tău. Nu mi-e permis să spun, să gândesc, să simt altfel. Trebuie să mă eliberez, să mă sărăcesc - să nu am nimic, să nu doresc să posed nimic" (Karol Wojtyla, Poeme şi dramaturgie, Cracovia, 1981, p. 518).
Astfel ceea ce ni se pare la prima vedere a fi o poruncă greu de îndeplinit, un ideal dificil de atins la care ne cheamă Cristos, este, de fapt, la lumina Duhului său, un ţel spre care singuri simţim că trebuie să ne îndreptăm. Mai mult chiar, conlucrând cu Duhul lui Dumnezeu, devenim observatori plini de uimire a ceea ce Duhul său înfăptuieşte în noi. De aceea a ucide, a săvârşi adulter, a judeca pe alţii cu răutate, reprezintă acţiuni nefericite care arată clar pierderea unei bătălii interioare a omului. Arată neatenţia omului la prezenţa Duhului care l-ar fi putut orienta spre bine, sau l-ar fi putut opri în faza următoare să treacă de la intenţie la acţiune, la faptă.
Cuvântul vostru să fie aşadar "da,da; nu, nu". Acest îndemn al lui Isus cu privire la modul în care ne exprimăm nu vrea să spună că trebuie să fim scurţi, concişi din teama de a nu greşi, din teama de a nu ne discredita în faţa altora. Dar prin acest mod de a răspunde cu da şi nu sugerează claritate în exprimare, lipsa de echivoc, de ambiguitate. Înseamnă a nu ne poziţiona în zona căldicică, a nu deveni căldicei: "Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece nici cald, am să te vărs din gura mea". (cf. Ap 3,16).
"Da" şi "nu" înseamnă a fi hotărâţi, fermi şi oneşti în vorbele noastre, lăsând imediat loc faptelor, atitudinilor fiinţei noastre să explice cele susţinute prin ceea ce am rostit cu buzele; înseamnă apoi şi a purifica vorbirea noastră de cuvinte superflui, fără rost. Înseamnă a clarifica şi nu a crea confuzie.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Peste câteva zile, pe 14 februarie îi vom comemora pe sfinţii Ciril şi Metodiu, doi fraţi din secolul al IX-lea, misionari în Europa Centrală, numiţi şi "apostolii slavilor". Ei reprezintă un exemplu de promovare a noutăţii evanghelice în Biserică şi în lume, oferind popoarelor slave cuvântul lui Dumnezeu şi textele pentru Liturghie în limba poporului din care proveneau, lucru neobişnuit la acea vreme, când celebrările şi textele sfinte erau numai în limba latină. Dar ei au înţeles tocmai mesajul lui Cristos din evanghelia de azi, acela de a transmite cuvântul lui Dumnezeu fără echivoc, pe înţelesul oamenilor dar şi de a-l trăi în viaţa lor proprie cât mai clar, chiar dacă acest lucru i-a costat mult, din cauza multora care erau ataşaţi mai degrabă de tradiţie, de trecut decât să primească cu bucurie noutatea benefică de a înţelege direct cuvântul proclamat în limba vorbită de popor.
Să ne rugăm lui Dumnezeu prin mijlocirea acestor sfinţi curajoşi să ne dea harul de a ne deschide sufletele pentru a primi înţelepciunea Duhului Sfânt care să ne înveţe să ne acordăm mereu viaţa cu voinţa sa şi să iradiem claritate şi hotărâre în a face mereu binele în jurul nostru, spre marea sa glorie.
Lăudat să fie Isus Cristos!
