Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Evanghelia de astăzi ne pune, după părerea mea, cel puţin două întrebări. Una se referă la munca noastră, iar cea de-a doua la teamă.
Prima deci ar fi aceasta: ce ne spune această parabolă despre muncă?
Ne spune cel puţin cinci lucruri:
1. Ceea ce dobândim în această viaţă ar trebui să fie prin propria noastră muncă. În Cartea Genezei ni se spune că Dumnezeu a pus omul într-o grădină ca să aibă grijă de ea. Suntem creaţi pentru a munci, pentru a lucra, folosind bine ceea ce Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie. Parabola ne spune ceea ce s-ar cere de la noi să facem, în timp ce aşteptăm reîntoarcerea Stăpânului nostru.
2. Al doilea lucru: primind de la Dumnezeu o misiune, o muncă de făcut, el ne dă şi ceea ce ne este necesar pentru a face acea muncă. Aşteptările Stăpânului nostru sunt de a face ceea ce putem cu ceea ce avem: un talant sau mai mulţi, nu are importanţă.
3. Al treilea aspect: nu suntem toţi egali. Ne spune parabola că Stăpânul a dat fiecăruia conform capacităţilor fiecăruia. Nu Stăpânul a fost nedrept: capacităţile noastre sunt diferite. La Dumnezeu, măsura "succesului" este cât efort am depus ca să ne îndeplinim misiunea. Aşa ar trebui să gândim şi noi.
4. Al patrulea lucru: noi lucrăm pentru Stăpânul nostru, nu pentru noi înşine. Banii care sunt daţi servitorilor, sunt ai stăpânului, nu ai servitorilor. Efortul nostru deci trebuie să fie cât mai mare tocmai pentru a-l onora cât mai mult pe Dumnezeu. Noi, din cauza păcatelor şi limitelor noastre, întâmpinăm dificultăţi în a face acest lucru zilnic, dar aceasta ar trebui să fie măsura vieţii noastre.
5. Al cincilea lucru: noi vom da într-o bună zi socoteală de efortul făcut de noi. Ce este pus în cauză, despre ce se face judecata? Despre cât efort am depus noi pe acest pământ. Servitorul nedemn nu a irosit averea stăpânului său: un talant a primit şi unul a dat înapoi. A irosit însă ocazia, oportunitatea de a face ceva pentru Stăpânul său. Este singura ocazie, nu sunt mai multe, o singură viaţă care ţi se dă, nu mai multe. Gândiţi-vă că toată luna noiembrie ne rugăm pentru cei răposaţi: odată ce au trăit, noi mai putem face ceva pentru ei, dar ei singuri pentru ei, nu. Puteau să o facă până la venirea Stăpânului...
Dar evanghelia ne vorbeşte, indirect, şi despre rolul nefast al fricii. Este cea de-a doua întrebare care ne este pusă: oare frica poate afecta credinţa noastră? Poate ea afecta chiar viaţa noastră?
Observăm în parabolă că primii doi servitori au avut încredere de a risca şi a folosi ceea ce au primit. Cel de-al treilea, nu; a preferat să nu rişte nimic, ci doar să aştepte. De ce? Din teamă. El a fost plin de frică, nu a riscat nimic, nu a pornit la drum, nimic. Teama paralizează. Libertatea este "aurul" nostru, talantul nostru esenţial, dar ea este anulată de frică.
Toată Biblia însă ne aminteşte că, de fapt, noi nu ar trebui să ne temem. Profetul Isaia (44,1-3) ne spune: "Acum, aşa vorbeşte Domnul, cel care te-a creat, Iacob, cel care te-a plăsmuit, Israel: Nu te teme, pentru că eu te-am răscumpărat, te-am chemat pe nume, al meu eşti tu. Când vei trece prin ape, eu voi fi cu tine, prin râuri, ele nu te vor înghiţi; când vei merge prin foc, nu vei fi ars şi flacăra nu te va mistui. Căci eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, mântuitorul tău".
Teama este ceva ce ne apare în suflet adesea şi facem tot atât de des efortul de a o stăvili. Este asemenea flăcărilor, iar eforturile noastre de a o învinge sunt ca benzina, iar focul ei ne consumă. Şi totuşi, inclusiv sfântul Paul ne spune că (2Tim 1,7) "Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci [Duhul] tăriei, al iubirii şi al chibzuinţei".
Servitorul nevrednic nu a făcut nimic pentru că a rămas paralizat de teamă. Şi cum ar fi putut fi ea învinsă? Unicul mod de a o învinge: a trăi zilnic însoţit de Domnul.
Oare ceilalţi doi servitori nu au simţit şi ei o teamă la început, când au primit banii? Ba da, dar teama şi-a pierdut puterea pentru că aveau încredere că Stăpânul era cu ei prin încrederea pe care le-a arătat-o atunci când le-a încredinţat banii. Dacă el le-a dat talanţii, a făcut acest lucru pentru a-i fructifica.
Ce puţin putem face când suntem pătrunşi de spiritul fricii!!
Teama tinde să atragă răul asupra noastră, exact la fel cum credinţa tinde să atragă bunătatea şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Teama este substanţa lucrurilor care sperăm să nu se întâmple, este aproape ca o convingere că acestea se vor întâmpla. Teama este credinţa pe dos, inversul ei. Frica paralizează credinţa, dar şi credinţa paralizează frica.
Dacă ne concentrăm pe obiectul fricii, frica creşte, dar dacă ne concentrăm pe credinţă, aceasta creşte. Când Petru a mers pe apă a descoperit exact acest lucru. Cât timp s-a uitat la Isus nu s-a cufundat, dar când s-a uitat la apă a început să se cufunde.
Frica ne spune ce nu putem face. Credinţa ne spune că împreună cu Dumnezeu este posibil orice. Credinţa este singura care ne face să riscăm, şi răsplata noastră este mare. Cum s-a întâmplat cu cei cinci talanţi: servitorul a mai primit cinci.
Singura teamă bună şi sănătoasă, ne spun cei doi servitori, este teama de Domnul. Nu este o teamă care ne chinuie, ci una care ne împinge la acţiune, curaj, risc, încredere şi rugăciune.
Niciodată nu te voi părăsi şi nu te voi uita, ne spune Domnul.
Evanghelistul Matei în capitolul 28, versetul 20 ne-a redat ultimele cuvinte ale lui Isus, pe care ni le-a spus nouă înainte de înălţarea sa la cer: "Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii".
Un ultim gând: de ce oare întârzie Stăpânul şi nu se reîntoarce mai repede? Pentru că a uitat de noi? Nu. Este pentru ca noi să căpătăm obişnuinţa de a face bine ceea ce avem de făcut, să avem timp de a greşi şi repara ceea ce nu am făcut bine, să avem timp de a învăţa din propriile erori şi căderi. Faptul că încă avem timp, este un semn al iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, al răbdării sale, al înţelepciunii sale. Fiecare zi deci, să fie pentru noi o ocazie de a face un efort în plus şi de a ne obişnui să-l facem. Amin.
