Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În luna mai a anului 1997 sfântul papă Ioan Paul al II-lea a fost în vizită la Beirut, în Liban. La acea dată, mai multe reviste din Ţara Sfântă aveau editoriale care puneau întrebarea: "Libanul poate fi considerat parte a Ţării Sfinte?". Răspunsul era unul afirmativ, dovadă fiind tocmai evanghelia de azi. Isus se află azi, prin minunea pe care am văzut-o, în ţinutul Tirului şi al Sidonului, oraşe aflate azi şi întotdeauna în Liban. E adevărat că, în timpul lui Isus, vechea Fenicie era deja sub ocupaţie romană. Chiar şi evreii de azi spun că Isus a fost în Liban.
Mă aflam odată la graniţa dintre Israel şi Liban, la Kfar Rosh HaNikra. Un evreu bătrân, care stătea acolo pe un scaun, vede că sunt preot şi mă întreabă: "Tu ştii că Isus a trecut pe aici?". "Da, a trecut când a mers să o vindece pe o femeie din Tir".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Această evanghelie, aşadar, care se întâmplă în afara Galileei sau a Iudeii, este deosebit de frumoasă pentru că fiecare dintre noi se poate regăsi în persoana acestei femei ajutată de Isus. Şi noi alergăm la el pentru a cere ajutor. Şi, poate, nu totdeauna am găsit acest ajutor, deoarece a fost nevoie de o mai mare insistenţă în rugăciune.
Aş distinge trei aspecte importante.
Mai întâi, Isus nu are limite naţionaliste sau de alt gen când e vorba să ajute, să vindece. Isus nu este rezervat doar unui popor, unei naţiuni sau numai evreilor - cum ar crede unii câteodată - dar el este Dumnezeu venit în lume pentru toate popoarele de sub cer. Aşadar, azi îl vedem în ţară străină. Asemenea minuni a mai făcut şi cu alte ocazii, de exemplu în Decapole, dincolo de lacul Genezaret, în ţinutul gadarenilor, când a eliberat nişte posedaţi. De asemenea, şi profetul Ilie a făcut minuni în afara Ţării Sfinte, când a ajutat-o pe văduva de la Sarepta Sidonului, cam tot în aceeaşi regiune.
Oricum, ne putem regăsi toţi în această femeie apăsată de dureri şi necazuri, disperată de boala fiicei ei - o femeie doborâtă de suferinţă. Cine dintre noi nu are zilnic necazuri, dureri, neîmpliniri, suferinţă? E important că această femeie aleargă la Isus. Am putea învăţa acest lucru, să găsim vindecare la Isus şi nu în altă parte.
În al doilea rând, Isus nu ajută imediat, necondiţionat. Poate mulţi dintre dumneavoastră v-aţi mirat de afirmaţia sau de încercarea pe care o pune Isus femeii, comparând-o cu căţeii. Dar, iarăşi e de admirat această persoană, ea are multă umilinţă, recunoaşte starea ei de străină faţă de poporul lui Isus. Nu se revoltă ca supărată, ci doar continuă un dialog cu Isus. Are multă demnitate, chiar dacă, la prima vedere, i se respinge cererea.
Am putea, probabil, să ne amintim de Isus, că el nu se grăbeşte în a face miracole, n-ar vrea să fie luat drept un făcător de minuni şi nimic mai mult. Chiar şi la Cana Galileii, dacă vă amintiţi, el îi răspunde Mariei cam pe acelaşi ton: "Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie?".
În mod normal, Dumnezeu lasă legile universului să se desfăşoare, fără să le contrazică la tot pasul. Cele câteva vindecări sau minuni pe care le-a înfăptuit Isus sunt puţine şi, întotdeauna, sunt înainte de toate doar nişte semne. În al doilea rând, probabil n-a vrut să-i şocheze pe apostoli, care încă mai gândeau evreieşte faţă de popoarele păgâne, pe care le considerau necurate. Ba, chiar, îi lasă pe ei să vină cu argumente şi cu rugăminţi ca să o ajute când îi spun: "Împlineşte-i dorinţa, căci strigă mereu în urma noastră!". După refuzul aparent al lui Isus, femeia din evanghelie, cananeanca, cea care pare un fel de Vitoria Lipan de la noi, are un curaj enorm, vrea să-i argumenteze lui Isus că acceptă starea ei, nu se arată supărată, jignită, dar vrea, aşa cum căţeii primesc firimituri, să primească şi ea măcar o firimitură din îndurarea sa. E de admirat curajul ei în a insista pe lângă Isus.
Rugăciunea ei, dacă ar fi să o traducem, ar fi un fel de Kyrie, eleison!, "Doamne, miluieşte-mă!, Doamne, ai milă de mine!". Poate fi un minunat model de rugăciune. Noi, poate, de multe ori, după o rugăciune scurtă, rapidă, şi, poate, fără prea mare credinţă, văzând că dorinţa nu ni s-a împlinit, părăsim rugăciunea, nu mai insistăm, Dar ea insistă şi primeşte: fiica ei se vindecă.
În timpul ultimului război mondial, un ofiţer din Statul Major German se afla grav rănit într-un spital din Franţa. Călugăriţa care îl îngrijea era şi dânsa tot germană. Aflând că rănitul este catolic, se gândi să cheme un preot. Însă el nu voia nici măcar să audă vorbindu-se de credinţă. "Ei bine", spune sora, "mă voi ruga pentru dumneavoastră, pentru ca Dumnezeu să vă atingă inima". "Cum vreţi, o să vă săturaţi şi n-o să vă mai rugaţi". "Să nu credeţi asta", continuă ea, "există un om, pentru a cărui convertire mă rog de 16 ani". "16 ani? Trebuie să ţineţi mult la dânsul, este tatăl dumneavoastră sau fratele". "Nu", zice călugăriţa, "nici măcar nu-l cunosc, dar să vă explic. Mama mea a fost servitoare la o contesă din Germania. Acum 16 ani, contesa a rugat-o să-mi ceară să mă rog pentru fiul ei care ducea o viaţă tare dezordonată. De atunci, m-am rugat lui Dumnezeu în fiecare zi pentru el. Acelaşi lucru, acum, îl fac şi celelalte surori. Acum, după cum mi-a spus contesa într-o scrisoare, el este în armată". Ofiţerul o asculta cu interes crescând şi întreabă: "Mama dumneavoastră se numeşte Beata?", a întrebat el. "Da, însă", spune sora, "nu cumva dumneavoastră sunteţi contele Karl?". Aşa era. Consecvenţa în rugăciune a acelei surori, care s-a rugat atât de mult pentru convertirea lui, l-a mişcat profund şi rugăciunea a avut efect. A primit sacramentele. A doua zi a murit, liniştit, în pace.
Continuăm cu evanghelia. Ce urmează acum, după minune, este admirabil. Isus face un frumos elogiu virtuţii credinţei: "Femeie, mare este credinţa ta".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Mă întreb şi vă întreb, la câţi dintre noi ar putea Isus să ne adreseze această laudă? Şi în alte locuri din evanghelie Isus, adesea, evidenţiază prezenţa şi valoarea credinţei sau deplânge lipsa ei. Când Toma, după înviere, nu crede că Isus e viu, la întâlnirea directă, Domnul îi spune: "Fericit eşti, Toma, pentru că ai crezut, dar mai fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut". Aici, am putea spune că primim şi noi, cei care credem, fără să-l vedem pe Isus, această felicitare a lui Isus; dacă credem în el, chiar fără a-l vedea. În altă parte, Isus afirmă: "Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi spune muntelui acesta «Mută-te de aici, acolo» şi el s-ar muta, şi nimic nu v-ar fi imposibil". Aşadar, prin credinţă totul este posibil la Dumnezeu. Mai ştim că pe Petru îl mustră pentru lipsa credinţei: "Om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?". Şi tot referitor la credinţă este o întrebare care tare ne îngrijorează, o întrebare a lui Isus, fără răspuns; răspunsul ar trebui să-l dăm noi. "Oare, când va veni Fiul Omului pe pământ, va găsi credinţă?". Dacă ar mai fi azi multe femei ca cea din evanghelie, răspunsul ar fi cu siguranţă "da".
Papa Francisc, în omilia sa din 21 februarie 2014, a vorbit despre modul în care trebuie trăită credinţa. Spune papa: "Există adesea riscul de a avea o credinţă teoretică, fără mărturie, fără a se vedea din faptele şi viaţa noastră. A avea credinţă nu înseamnă doar să ai cunoştinţe despre Dumnezeu, dar să porţi în lume mesajul primit de la Isus". Şi chiar o dădea exemplu pe femeia din evanghelia de azi.
Şi am să închei cu un exemplu, de asemenea, de mare credinţă. În spitalul din Agua de Dios, în Columbia, în anul 1912, a trecut la cele veşnice părintele Emil Baena, care a slujit timp de 12 ani printre leproşi; un umil erou şi un minunat apostol al dragostei faţă de aproapele. A murit de lepră, contactată din şederea cu leproşii, urmare sigură a dăruirii de sine, a jertfei făcute. Îndată ce medicul l-a înştiinţat că a contactat această boală şi are această tristă soartă, a exclamat: "Dumnezeul meu, fie voia ta!". După câteva ore, a făcut această mărturisire unui prieten, care venise să-l mângâie în boala pe care tocmai o luase. Şi spune părintele Baena: "Dumnezeu m-a ascultat, fie preamărit în veci! Ştii că cineva din familia noastră era pe patul de moarte, deşi nu voia să se întoarcă la Dumnezeu şi nu voia să se împace nici cu Sfânta Biserică. Era într-o vineri, prima din lună. La sfânta Împărtăşanie am şoptit inimii preasfinte a lui Isus, care bătea alături de a mea: «Trimite-mi mie cea mai teribilă boală, dar fă ca el să moară căit şi să se mântuiască». Chiar în ziua aceea", spune părintele Baena, "muribundul s-a spovedit, a primit sfântul Maslu şi sfânta Împărtăşanie. Ei bine, boala aceasta este pentru mine dovada pe care inima lui Isus mi-a dat-o că acea sărmană fiinţă s-a mântuit. Ajută-mă, frate, să-i pot mulţumi".
Un eroism de acest fel nu poate inspira decât credinţa în Isus, decât credinţa în Dumnezeu. Câtă dreptate avea papa Francisc: "Credinţa trebuie să rodească şi să nu fie doar una singură, doar una teoretică".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Închei cu cuvintele sfântului Petru: "Eu cred, Doamne, dar tu măreşte credinţa mea".
Lăudat să fie Isus Cristos!
