Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Există întâlniri în vieţile noastre pe care am vrea să nu le avem niciodată. De exemplu, întâlnirea cu oamenii care ne dau veşti triste. Am dori ca relatările lor să nu se întâmple. Din aceeaşi categorie fac parte şi întâlnirile cu oamenii care se plâng. Mereu nemulţumiţi. Copii care se plâng de profesori, de jucării; tineri care se plâng de părinţi şi de viitorul lor; părinţi care se plâng de copii şi de locul de muncă, bătrâni care se plâng de singurătate şi boală. Oameni care abia aşteaptă să te întâlnească şi apoi să te copleşească cu nemulţumirile lor. Sunt întâlniri pe care ai vrea să nu le ai niciodată. Uneori, e posibil ca noi înşine să ne fi plâns mult sau prea mult şi să fi adus tristeţe în loc de bucurie.
Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi aşază în faţa noastră mai multe asemenea întâlniri. Întâlnirea lui Isus cu oamenii care îi aduc o veste tristă - cea a morţii lui Ioan Botezătorul, întâlnirea cu oamenii bolnavi şi, apoi, în miezul evangheliei, întâlnirea cu mulţimea înfometată în pustiu, care nu are decât cinci pâini şi doi peşti pentru a-şi potoli foamea. Avem astăzi o evanghelie scrisă parcă special pentru cei care se plâng. Şi de câte ori nu am căzut şi noi în această capcană. Unii s-au îmbolnăvit pentru că s-au plâns prea mult, alţii au devenit depresivi, nu mai au somn sau dorm prea mult, nu mai mănâncă sau mănâncă prea mult, se izolează, muncesc fără chef şi, bineînţeles, fără randament. Isus are pentru aceste persoane un cuvânt, un cuvânt de vindecare, un leac pentru boala lor.
Să intrăm în conţinutul evangheliei.
Spune sfântul Matei că după ce a aflat despre uciderea lui Ioan Botezătorul, Isus a încercat să se retragă, dar mulţimile nu-i dădeau pace. Isus a văzut mulţimea care îl urma, i s-a făcut milă de ea şi a început să vindece bolnavii. Principiul după care Isus acţionează este mila. Ea este o calitate fundamentală a lui Dumnezeu. El are grijă de bolnavi, de cei care nu pot sta în picioare. Slăbiciunea de care ne plângem noi este pentru el obiect de slujire. Deşi este apăsat de vestea uciderii lui Ioan, deşi nu poate rămâne singur întrucât e asaltat de lume, Isus e plin de milă şi vindecă. Acesta-i Dumnezeul nostru: un Dumnezeu care nu se lasă copleşit de durere, un Dumnezeu care se apleacă spre slăbiciunile omului pentru a-l vindeca, un Dumnezeu fidel promisiunii.
Acolo în pustiu, când de-acum era întuneric, vin ucenicii şi-i cer lui Cristos să trimită mulţimea să-şi cumpere de mâncare. A cumpăra şi a vinde nu sunt acţiuni specifice lui Dumnezeu, ci omului. Dumnezeu dă din toată inima, dă gratuit, el nu vinde. Omul e specialist însă în a vinde. Isus însuşi a fost vândut. Dumnezeu are pâine şi în deşert, chiar şi atunci când se lasă seara şi e întuneric. Pâinea care satură în deşert şi în noapte nu e cea care se cumpără, ci e pâinea bunătăţii, a iubirii, a dăruirii. Nu banii, nu ceea ce aduni te va sătura, ci vei fi sătul abia atunci când rămâi cu Domnul Isus. Experienţa noastră confirmă aceasta. Lucrurile esenţiale ale vieţii nu se cumpără cu bani. Poţi cumpăra o îmbrăţişare, dar nu poţi cumpăra iubirea. Poţi să cumperi o saltea bună, dar nu poţi cumpăra somnul. Poţi cumpăra medicamente, dar nu poţi cumpăra sănătatea. Poţi cumpăra un loc de cinste în cimitir, dar nu poţi cumpăra veşnicia. Este emblematică în acest sens întrebarea profetului Isaia din prima lectură: "De ce vă irosiţi banii pentru ceea ce nu vă hrăneşte şi munca voastră pentru ceea ce nu vă satură?"
Ucenicii îi spun lui Isus că nu au decât cinci pâini şi doi peşti. Această hrană nu le-ar fi ajuns decât lor, ucenicilor, iar apoi urma şi a doua zi, dimineaţa. Aduceţi la mine! Aşa a sunat îndemnul lui Isus. Insuficienţele voastre, nemulţumirile voastre, aduceţi-le la mine şi aşezaţi-le în mâinile mele! Da, neputinţele tale, lipsurile tale să stea în mâinile lui Dumnezeu. Ne concentrăm prea mult asupra a ceea ce putem face noi şi prea puţin asupra a ceea ce face Dumnezeu. Când te prinzi cu încrâncenare de strălucirea inteligenţei tale, de forţa muşchilor tăi şi de puterea relaţiilor tale vei sfârşi în faliment. Aduceţi la mine lucrurile pe care nu puteţi să le rezolvaţi, dar şi pe cele pe care vă credeţi prea siguri! Puneţi totul în mâinile mele!
O minge de baschet în mâinile mele valorează aproximativ 100-200 lei.
O minge de baschet în mâinile lui Michael Jordan valorează câteva zeci de milioane de dolari.
Depinde de mâinile în care se află.
O rachetă de tenis este fără valoare în mâinile mele.
O rachetă de tenis în mâinile Simonei Halep poate reprezenta câştigul unui campionat.
Depinde de mâinile în care se află.
Un toiag în mâinile mele va ţine la distanţă un animal furios.
Un toiag în mâinile lui Moise ar despărţi marea.
Depinde de mâinile în care se află.
O praştie în mâinile mele ar fi o jucărie de copii.
O praştie în mâinile lui David ar însemna o armă pentru a-l învinge pe Goliat.
Depinde de mâinile în care se află.
Doi peşti şi cinci pâini în mâinile mele nu ar însemna decât două sandwich-uri.
Doi peşti şi cinci pâini în mâinile lui Isus ar hrăni mii de persoane.
Depinde de mâinile în care se află.
Isus a poruncit apoi mulţimilor să se aşeze pe iarbă. Avem aici începutul unui ospăţ. Acesta diferă de cel de la ieşirea din Egipt, când evreii au mâncat în grabă, stând în picioare. Acum începe timpul sărbătorii. Este o adunare în libertate. De altfel, înmulţirea pâinilor este înţeleasă ca o prefigurare a ospăţului Euharistic, la care participă oamenii liberi şi care este o sărbătoare. Apoi, în mod obişnuit în deşert nu există iarbă, dar menţiunea evanghelistului indică faptul că atunci când Domnul intervine şi pământul arid înfloreşte. Domnul îndepărtează moartea pentru totdeauna. Oricât de fără speranţă este viitorul tău, şi îţi vine să te plângi întruna, el, Isus, Domnul transformă deşertul tău într-un loc plin de viaţă.
Notează evanghelistul că Isus a luat şi pâinea şi peştii. Le-a luat ca pe un dar. Puţinul pe care îl primeşte este darul lui Dumnezeu. Adică şi puţinul pe care tu îl ai este darul lui Dumnezeu. "Ce ai, şi nu ai de la Domnul", se întreba sfântul Paul? Totul e din mâna lui. De n-ar fi fost el de partea noastră, nici puţinul de care ne plângem nu l-am fi avut. De observat un amănunt: Isus ia pâine, nu grâu, iar pâinea e rod al muncii şi al sudorii omului. Isus are nevoie de jertfa noastră. Cum se exprima papa Francisc, adevărata pomană doare, pentru că trebuie să simţi că oferi.
Urmează apoi o suită de gesturi ce ne poartă cu mintea spre ceea ce s-a întâmplat în Cenacol la Cina de taină. Isus înalţă ochii spre cer, binecuvântează, arătând astfel că orice colţ de pâine este semn al binecuvântării Tatălui. Şi colţul de viaţă pe care îl ai, şi colţul de bucurie, şi colţul de sănătate care ţi-a rămas este semn al binecuvântării Tatălui. Nu ai motiv să te plângi.
Isus frânge pâinea şi o dă ucenicilor. Arată astfel egalitatea sa cu Tatăl. Iubeşte cu aceeaşi iubire cu care a iubit Tatăl: dă totul aşa cum el a primit totul. Forţa de a da vine din ridicarea ochilor spre cer, din a fi cu totul al Tatălui. Când vom conştientiza că totul am primit de la Tatăl atunci vom avea puterea să şi împărţim totul.
Ucenicii împart apoi mulţimii. Aceeaşi pâine trece prin mâinile ucenicilor şi ajunge la oameni, iar aceştia se satură. Doar această pâine împărţită, binecuvântată satură. Pâinea care nu are binecuvântarea lui Dumnezeu nu ne satură, creează în noi un gol, deşertăciune şi dezamăgire.
Au strâns 12 coşuri notează evanghelistul. De ce? Ca să rămână pentru toţi şi pentru totdeauna. Câte un coş pentru fiecare trib al lui Israel, câte un coş pentru fiecare ucenic, câte un coş pentru fiecare lună din an.
Menţionarea în finalul evangheliei a celor 5.000 de oameni care s-au săturat face trimitere la numărul primei comunităţi creştine din ziua Rusaliilor, care trăia învăţătura lui Isus punând în comun bunurile, frângând pâinea şi rugându-se cu bucurie. Nimeni nu se considera stăpân pe ceea ce are. Totul era în comun şi nimeni nu ducea lipsă. Şi toate acestea în deplină libertate. Nimeni nu ar mai duce lipsă, nimeni nu ar mai avea motiv să se plângă dacă am trăi în această logică a evangheliei. Evanghelia de astăzi aminteşte, aşadar, de două ospeţe, două banchete: unul al lui Irod şi altul al lui Isus. Depinde de noi la care vrem să participăm. La primul, al lui Irod, este ucis Ioan Botezătorul. Erau acolo invitaţi de seamă, oameni mari, care aveau de toate, care dansau şi care se bucurau. Al doilea ospăţ, cel organizat de Isus e cu totul diferit. Nu e în cinstea şi onoarea bogaţilor, ci o masă care hrăneşte pe săraci, pe cei cu lipsuri. La banchetul lui Irod a fost ucis un om nevinovat, la banchetul organizat de Isus în pustiu, la înmulţirea pâinilor este salvată viaţa. Isus ne învaţă astfel să răspundem răului cu bine. Ucenicii dacă vor să i se alăture Domnului, în loc să se plângă, să pună strictul lor necesar la dispoziţia Domnului. Vindecarea de răni, de lipsuri, vine prin împărţire. La această lucrare Isus are nevoie de implicarea şi contribuţia colaboratorilor săi, a celor care se plângeau de lipsuri.
Ar trebui astăzi să înălţăm o rugăciune şi să spunem: Doamne, iartă-ne pentru că mereu ne plângem. Ne plângem de toţi şi de toate. Ne plângem de bunuri, de sănătate, de oameni. Ne lăsăm copleşiţi de veştile triste. Vrem astăzi să ridicăm ochii spre cer şi să recunoaştem că toate le-am primit de la tine. Chiar dacă ne vine să ne plângem, chiar dacă ştirile sunt triste, am vrea şi noi să spunem împreună cu sfântul Paul din a doua lectură de astăzi: "Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici prezentul, nici viitorul, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru". Amin.
