Lăudat să fie Isus Cristos!
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Am celebrat până acum duminicile Postului Mare, dobândind treptat o cunoaştere din ce în ce mai profundă a persoanei şi a misterului lui Isus Cristos. Astăzi, în duminica a 5-a a Postului, acest drum de cunoaştere a lui Isus trăieşte un moment foarte intens. Isus se revelează pe sine într-un mod solemn: "Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi, iar cel care trăieşte şi crede în mine, acela nu va muri în veci".
Astăzi Isus ne spune ceva important despre el. Toate gesturile pe care Isus le-a făcut în timpul vieţii sale, toate minunile pe care le-a săvârşit sunt adevărate evenimente care ne vorbesc despre el. Astăzi, însă, este Isus însuşi cel care dă mărturie despre sine. Isus ne spune nu doar că el este viaţa, ne spune că este şi învierea, adică este viaţă şi pentru acela care din punct de vedere fizic este mort.
Nu e întâmplător că Isus intervine cu învăţătura sa, referindu-se la o temă care a frământat omul din toate timpurile: tema vieţii şi a morţii. Ce este moartea? Ce se întâmplă după moarte? Cine are ultimul cuvânt, viaţa sau moartea? Unde se sfârşeşte universul nostru ca persoană? Câteva întrebări pe care omul de ieri şi de astăzi şi le-a pus şi continuă să şi le pună, privind la cel care l-au precedat.
Dar ce înseamnă moartea? Dacă deschidem Sfânta Scriptură, observăm că moartea este zugrăvită diferit. Moartea înseamnă violenţă, ca în cazul lui Abel, ucis de fratele său. Moartea este asociată cu sfârşitul lumii, ceea ce se întâmplă în zilele potopului. Moartea are şi o faţă senină, este văzută şi ca o realitate pacifică. Despre Abraham se spune că a murit bătrân, sătul de zile, mulţumit că a reuşit să împlinească voinţa Domnului. Sensul dramatic al morţii apare şi în vestirea morţii lui Iosif, fiul lui Iacob. Tatăl său crezând că fiul său este mort exclamă: "Nu mai are rost să trăiesc!". Tot drumul poporului ales din exil până în ţara promisă este descris având la bază acest binom: viaţă-moarte. Moise pune înaintea poporului eliberat cuvântul lui Dumnezeu pentru a alege binele sau răul, viaţa sau moartea.
Moartea, însă, este privită şi din altă perspectivă decât cea fizică. Şi un exemplu îl avem în prima lectură de astăzi, în care profetul Ezechiel nu vorbeşte despre moartea fizică a persoanelor, ci de moartea poporului aflat în exil. Şi pentru a descrie această stare jalnică a poporului, Ezechiel foloseşte două imagini sugestive: imaginea oaselor uscate şi imaginea unei văi cu morminte pline. Poporul, resemnat de acum în condiţia sa de sclavie, primeşte o veste bună de la Dumnezeu: "Voi deschide mormintele voastre. Vă voi scoate din ele şi veţi trăi".
Aşadar, de la moarte la viaţă. De la deznădejde, la speranţă. De la întuneric, la lumină. Acesta este drumul pe care îl parcurge Mântuitorul. El merge către Ierusalim, acolo unde îşi va trăi ceasul de lumină, ceasul său de glorie. Însă, cu puţin timp înainte de a-şi începe patima sa, Isus este înştiinţat că un prieten a murit. El însuşi se îndreaptă spre patimă, se îndreaptă spre moarte. Şi în timp ce ucenicii şi rudele lui Lazăr sunt întristaţi de moartea fizică, Isus ne învaţă că există o moarte diferită de cea fizică, o moarte pe care lumea o ignoră. El o numeşte cu un nume ciudat, o numeşte viaţă. Şi proclamă un adevăr atât de puternic, încât este în stare să treacă dincolo de limitele unui mormânt rece: Cel care moare, va trăi. Cel care crede, chiar dacă moare, va trăi, căci eu nu sunt numai viaţă, eu sunt Învierea care conduce la adevărata viaţă.
Este interesant să observăm drumul pe care îl parcurge Marta în pagina evanghelică de astăzi. Întâlnindu-se cu Isus, ea spune la început: "Ştiu că fratele meu va învia, în ziua de apoi". Dar când Isus îi revelează misterul persoanei sale, spunându-i: "Eu sunt învierea şi viaţa", Marta afirmă: "Eu cred că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care ai venit în lume", mărturisind adevărul cel mai curat al credinţei creştine. Prezenţa Fiului lui Dumnezeu în lume este cu adevărat noutatea absolută, căci ea aduce cu sine adevărata viaţă. Nu există mântuire, nu există viaţă în afara persoanei lui Isus Cristos. Credinţa în el, credinţa în Isus, ne face să intrăm în posesia unei vieţi care nu poate fi consumată, nu poate fi distrusă de moartea fizică, o viaţă care continuă veşnic. Chiar dacă cel care crede este privat pentru un timp de trupul său, chiar dacă acest trup este supus morţii şi descompunerii, el va trăi cu Cristos pentru credinţa pe care a avut-o în el.
Isus proclamă astăzi acest adevăr, nu numai cu cuvintele, o face şi printr-un fapt: "Lazăr, vino afară!". El face să iasă viu din mormânt un cadavru care zăcea acolo de patru zile, astfel încât învierea lui Lazăr este un fapt, dar este şi un semn. Este un fapt, şi l-am auzit relatat în evanghelie, dar este şi un semn care va deveni realitate pentru fiecare dintre noi. Fiecare dintre noi va fi chemat să iasă din mormântul propriu la cuvântul dătător de viaţă al Mântuitorului.
Pentru mine, creştinul mileniului al treilea, există multe morminte care mă ţin închis, de câteva zile, de câţiva ani. Există pietre mari, bolovani care blochează calea mea către lumină, către adevărata viaţă. Neajunsurile vieţii sunt un mormânt. Neînţelegerile de care am parte sunt un mormânt. Emigraţia, exilul sunt un mormânt. Dezbinările sunt un mormânt. Însă, în întunericul rece şi apăsător în care mă descopăr, se aude acest glas care mă interpelează: Eu sunt adevărata viaţă. Crezi tu aceasta? O întrebare care concentrează toată reflecţia noastră despre moarte, despre înviere şi mai ales despre viaţă. Este întrebarea finală, dialogul extrem, centrul focal al oricărei trăiri creştine. Crezi tu aceasta?
Dacă noi, ca oameni, mergem spre viitor cu resursele naturii noastre, să încercăm de astăzi să ne trăim viaţa şi să ne-o proiectăm cu puterea divină a Duhului lui Dumnezeu. El locuieşte în noi, el însufleţeşte, el dă speranţă, el dă curaj, el dă tărie, el dă pace şi linişte sufletească.
Sfântul Paul, în a doua lectură de astăzi ne invită să ne lăsăm stăpâniţi de acest duh, cel care conduce la viaţă, cel care locuieşte deja în inimile noastre, cel care într-o zi va învia şi trupurile noastre muritoare.
