Dragi credincioşi, dragi radioascultători,
Trăim astăzi un mare paradox, pe de-o parte aducem civilizaţia în casele noastre, mă gândesc mai ales la ţară, în sensul că tragem apă curentă, nu mai bem apă de la fântână, ci din peturi de la magazin sau de la supermarket-uri, iar pe de altă parte, în curte, pe gazon, apar din ce în ce mai des, fântâni ornamentale. La fel putem spune şi despre faimoasele căruţe, le schimbăm cu maşini, dar ca şi fântânile ornamentale, punem şi câte o căruţă sau măcar o roată, în curte, pe gazon. Oare le punem doar să dea bine sau e semnul unei nostalgii interioare după ceea ce a fost odată?
În evanghelia de astăzi, a treia duminică din Postul Mare, Isus se opreşte lângă o fântână, lângă fântâna lui Iacob, iar aici, are loc o scenă mai mult decât premeditată, aş spune chiar pregătită de Dumnezeu cu multă minuţiozitate. Aparent, încă o întâlnire a lui Isus cu o femeie ca multe altele, într-un context deloc străin lumii semite, la fântână, iar dialogul, deşi contrar uzanţei, pentru că o femeie nu avea voia să intre în dialog cu un bărbat, mai ales străin, e plin de semnificaţii.
Un amănunt foarte important explică într-o oarecare măsură cum Dumnezeu lucrează chiar şi în acele inimi, aparent împietrite sau poate chiar indiferente.
"Era în jurul amiezii" (In 4,6), notează evanghelistul Ioan. Amiaza sau mijlocul zilei este timpul în care oamenii pregătesc şi servesc prânzul. Această femeie, samariteană, aşa cum o prezintă evanghelistul, în jurul prânzului, vine la fântână să ia apă. Să fi fost oare venirea ei la apă o coincidenţă cu sosirea lui Isus la aceeaşi fântână? Dar plecarea ucenicilor, să fi fost o coincidenţă că chiar pentru acel prânz, nu mai aveau nimic de mâncare şi au fost nevoiţi să meargă să cumpere, lăsându-l pe Isus singur? Printre altele, amiaza este şi timpul în care oamenii, obosiţi deja de jumătate de zi de lucru, îşi trag sufletul, se odihnesc.
În fragmentul evanghelic de astăzi, avem pe de-o parte această femeie din Samaria care are o lipsă şi vine să se umple oarecum de ceea ce îi lipseşte, adică de apă, îi avem pe ucenici care, la rândul lor au o lipsă şi merg să refacă ceea ce le lipsea, adică de hrană, iar pe de altă parte, îl avem pe Isus, care, deşi Dumnezeu, are la rândul său o lipsă şi mai mare, anticipă oarecum setea de pe cruce, acel "Mi-e sete!" în care Maica Tereza de Calcutta vedea setea lui Isus pentru suflete, iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni.
Aş spune acestei duminici, a treia din Postul Mare, duminica setei. Şi aş întreba pe fiecare credincios în parte, pe fiecare radioascultător, pe cei care sunt ţintuiţi poate la pat din cauza unei boli sau chiar pe cei mai poate iau micul dejun şi în paralel ne ascultă la această oră: V-a fost vreodată sete? Vă şi văd răspunzând afirmativ. Când omului îi este sete, primul lucru pe care îl face este să se îndrepte spre o sursă de apă din care să-şi potolească setea. Se creează în acel fel o relaţie între el şi sursă, o relaţie bazată pe efortul de a merge spre... E ceva în acea resursă care te cheamă şi ceva în tine ca persoană care te îndreptă spre ea.
Dragi credincioşi, dragi radioascultători,
În providenţa sa divină, Dumnezeu a lăsat în noi setea ca pe un semn al dependenţei noastre de el. Când ne este sete, nu ne este sete doar de apa concretă, H2O, ci şi de el. Fără apă nu putem trăi, după cum nu putem trăi nici fără oxigen, care este şi un compus al apei. Nu putem trăi fără Dumnezeu, după cum nu putem trăi nici fără Biserică.
Samariteanca din evanghelia de astăzi, simbolul omului însetat care merge la sursă pentru a bea, descoperă prin intermediul apei concrete, apa pentru viaţa veşnică. Acolo, la fântână, este prezent Dumnezeu, Creatorul apei, este prezent Fiul, interlocutorul femeii, este prezent Duhul Sfânt, apa vie din care, cine bea, nu va mai înseta niciodată (In 4,14).
Întâlnirea femeii samaritence cu Sfânta Treime, acolo, la fântâna lui Iacob, ne dezvăluie întreaga ei natură, cine este, care este relaţia ei cu Dumnezeul în care crede, care este situaţia ei morală şi mai ales, care devin priorităţile ei după această întâlnire. E uimită că Isus ştie totul despre trecutul şi prezentul ei şi de aceea, plină de entuziasm, se întoarce la consătenii ei şi devine misionară.
Gestul ei ne aminteşte de gestul magilor. După întâlnirea lor cu Isus nu se mai puteau întoarce pe acelaşi drum spre casă, deşi Irod, fără să-şi dea seama, punându-i să se intereseze cu de-amănuntul despre prunc, uitase că o astfel de întâlnire avea să-i schimbe, să-i convertească.
La fel şi samariteanca, nu avea cum să se mai întoarcă aceeaşi la confraţii şi la consătenii ei. Gustase din adevăratul izvor, băuse adevărata apă, se întâlnise cu cel care o crease, cu cel care urma să moară pentru răscumpărarea ei şi cu cel care lucra în interiorul ei sfinţenia, cu Sfânta Treime, iar această întâlnire a marcat-o pentru totdeauna, a făcut-o să devină misionară.
Spre deosebire de ea, în prima lectură de astăzi, deşi setea ar fi trebuit să-i conducă la izvor, la adevăratul izvor, care este Dumnezeu, poporul însetat pune la îndoială existenţa lui. Setea în acest caz devine sursă de conflict, de răzvrătire, iar Dumnezeu nu uită. Îi caracterizează pe israeliţi lipsa de recunoştinţă. Au impresia că totul li se cuvine, că odată eliberaţi din Egipt, cu braţ puternic şi cu mână tare, pot să-şi permită totul, până şi să pună la îndoială existenţa lui Dumnezeu. În acest caz, în loc să devină semn al prezenţei lui, apa devine pentru ei semn al împietririi, al punerii la îndoială a existenţei lui Dumnezeu.
Dragi credincioşi, dragi radioascultători,
Trăim într-o lume în care avem impresia că totul ni se cuvine. Ne este sete, dar pentru că avem posibilitatea să mergem la pet şi să bem, nu facem caz de importanţa apei. Nouă nu ne lipseşte şi trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru ea, dar ne lipseşte altceva, ne lipseşte dialogul de la fântână, ne lipseşte întâlnirea cu aproapele nostru.
Cum spuneam la început, ne-am modernizat şi nu prea mai mergem direct la fântână, dar dacă am merge acolo, acolo am întâlni oameni, oameni reali ca şi noi, cu probleme, cu bucurii, cu lipsuri, cu speranţe, cu dezamăgiri. Poate că am întâlni oameni care ca şi samariteanca, le este sete, le este foame, poate că au probleme în familie, poate un soţ care este violent, cufundat în alcool, poate că îi lipseşte un loc de muncă. Sau poate că întâlnim o femeie cuprinsă de disperare, un soţ care nu mai are puterea să-şi iubească soţia pentru că s-a simţit rănit în orgoliul lui de bărbat. Acolo îi găsim pe copiii lipsiţi de apărare care aşteaptă pe cineva să le ofere o mângâiere, îi găsim pe bătrânii abandonaţi de copiii plecaţi în străinătate, pe bătrânii bolnavi cărora nu le mai ajung banii pentru medicamente. Dar mai presus de orice, ne găsim pe noi înşine, pentru că în luciul apei ne oglindim noi, iar dincolo de luciul apei este prezent el, Cristos, cel care ne-a chemat acolo să ne transmită iubirea sa, să ne amintească faptul că valorăm mult mai mult decât păsările cerului, decât iarba câmpului şi decât peştii mării.
Nu trebuie să ne fie teamă de noi înşine, să nu ne temem să ne deschidem iubirii lui Dumnezeu şi iubirii aproapelui nostru. Samariteanca s-a simţit iubită de către Isus, iar această iubire a determinat-o să meargă, să spună tuturor, şi aşa i-a putut aduce pe toţi la el. Este vorba despre dragostea care ne-a fost revărsată în inimi prin Duhul Sfânt, aşa cum spune apostolul Paul în cea de-a doua lectură de astăzi.
Nu trebuie să ne fie frică să iubim, pentru că doar în iubire există iertare, doar în iubire setea este potolită, în iubire soţii îşi trăiesc cu bucurie viaţa de familie şi tot în iubire, atât copiii, cât şi bătrânii, nu mai sunt marginalizaţi, ci îmbrăţişaţi. Mergeţi, dragi creştini la apă, chiar dacă aveţi apă în casă şi fântâni de ornament în curte, mergeţi la apă, pentru că acolo este Iubirea, e Tatăl, e Fiul, e Duhul Sfânt. Amin.
