Fap 12,1-11; Ps 33; 2Tim 4,6-8.17-18; Mt 16,13-19
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Sărbătorim azi doi mari sfinţi, doi oameni cu personalităţi atât de diferite şi totuşi atât de asemănători în ataşamentul şi fidelitatea lor faţă de Isus Cristos. Amândoi au mărturisit aceeaşi credinţă în Cristos înviat, dar fiecare a trăit-o conform temperamentului său propriu şi sentimentelor sale mai profunde.
Petru era un om simplu, schimbător în convingerile sale, uneori plin de curaj, alteori plin de teamă, dar mereu sincer, dispus să recunoască greşelile sale şi să le plângă imediat ce devenea conştient de ele. Paul era un om mai cult, mai sigur pe sine, mai luminat, mai luptător. Dar, în ciuda diferenţelor mari de temperament, de cultură, amândoi sunt pietre vii şi fundamentale în zidirea Bisericii lui Cristos.
Dacă sfinţii Petru şi Paul se deosebeau în modul lor de a fi, nici noi nu putem spune că ne asemănăm în toate unii cu alţii. Sunt multe lucruri care ne deosebesc. De aici învăţăm că trebuie să ne trăim credinţa conform modului nostru propriu de a fi şi de a simţi. Unul îşi trăieşte credinţa în simplitate, altul folosindu-se de ştiinţa sa; unul îşi trăieşte credinţa prin curajul său, altul prin timiditatea şi blândeţea sa; unul prin cuvântul său, altul prin caritatea şi prezenţa sa discretă; unul având parte de sănătate, altul având de purtat crucea suferinţei. Credinţa creştină, desigur, este una, dar trăirea şi exprimarea ei va fi mereu personală şi specifică fiecăruia, aşa cum ne dovedesc sfinţii Petru şi Paul.
Au trecut câteva luni de când Petru îl cunoscuse pe Isus şi a fost chemat să fie "pescar de oameni". Şi, iată, la Cezareea lui Filip, lui Petru i s-a oferă ocazia să spună deschis ce crede despre Isus şi să-şi depună adeziunea faţă de el. Pentru a înţelege mai bine semnificaţia acestei scene, este util să ne referim şi la cadrul geografic şi istoric în care s-a desfăşurat acest episod. Cezareea lui Filip era un oraş aşezat la poalele muntelui Hermon. Una dintre grotele acestui munte era închinată zeului Pan. Iar pe o stâncă, regele Irod a construit un templu în cinstea împăratului Cezar August. Fiul lui Irod, Filip, a mărit această localitate dându-i numele de Cezareea. Deci Cezareea era un loc unde era cinstit un zeu păgân şi i se aducea cult împăratului roman, Cezarului. Or, a te închina unui idol şi a aduce cult unui om, fie el şi împărat, era considerat de evrei un lucru satanic, un iad. Lumea aştepta ca într-o zi abisurile infernului să zdruncine acea stâncă şi să înghită templul sacrileg. În acest loc înspăimântător, în care nu era recunoscută regalitatea şi stăpânirea lui Dumnezeu, a avut loc dialogul dintre Isus, Fiul lui Dumnezeu cel viu, şi Simon Petru, fiul lui Iona. Acolo Simon a avut curajul să-l mărturisească pe adevăratul Dumnezeu, care şi-a trimis Fiul în lume spre a ne mântui.
Isus i-a întrebat pe ucenicii săi: "Cine spune lumea că sunt eu?" Unii ucenici au dat un răspuns vag. Dar la insistenţa lui Isus, care îi întreabă: "Dar voi cine ziceţi că sunt eu?", Petru ia cuvântul şi spune: "Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu!"
Desigur, ceea ce dă valoare acestei declaraţii nu este elanul sau zelul cu care Petru rosteşte cuvintele, deoarece ştim că după aceea Petru s-a lepădat de Isus. Lucrul cu adevărat valoros a fost efortul de după, al lui Petru, de a-l urma pe Isus dându-şi chiar viaţa pentru el. Mulţi dintre noi îl mărturisim pe Cristos doar cu gura, dar viaţa noastră rămâne încă departe de evanghelie. Este trist să vezi cum unii creştini, care într-o zi au fost botezaţi şi crescuţi într-o familie creştină, care la întâia Împărtăşanie au depus adeziunea faţă de Cristos, nu ajung să simtă identitatea lor în sânul Bisericii, nu cultivă în viaţa lor valori şi virtuţi creştine, ci rămân creştini doar în statistici.
Ca urmare a mărturisirii sale de credinţă, Simon primeşte de la Isus numele de Petru, adică piatră. Când spui piatră sau stâncă, te gândeşti la stabilitate, trăinicie, tărie. De aceea spunem fără ezitare că stânca este, în primul rând, Dumnezeu: el este stânca, tăria şi refugiul nostru. Viaţa noastră are consistenţă şi stabilitate, numai dacă o clădim pe Dumnezeu. A spune însă despre un om că este "stâncă" este unul dintre cele mai frumoase complimente pe care i le poţi face, deoarece omul acela are ceva din Dumnezeu, are ceva din stabilitatea, din siguranţa lui Dumnezeu. Vechii rabini spuneau că atunci când Dumnezeu l-a văzut pe Abraham, a exclamat: "Am descoperit o stâncă pe care să zidesc lumea". Iată că acum Cristos îi face acest compliment lui Simon Petru. Ascultând mărturisirea lui de credinţă, Isus a descoperit în Petru o altă piatră, o altă stâncă decât cea pe care era zidit templul păgân din Cezareea. Pe stânca credinţei lui Petru, Isus a putut zidi Biserica sa. Nicio putere a iadului nu o va putea birui. Simon Petru, în calitate de responsabil şi gardian, primeşte şi cheile Bisericii lui Isus.
Nu trebuie să uităm totuşi că Biserica este şi rămâne a lui Cristos, nu a lui Petru. Biserica nu va putea fi învinsă niciodată de Satana, nici de moarte, fiindcă Cristos trăieşte şi lucrează în ea. Cristos o păstrează cu puterea Duhului Sfânt. Dar această grijă faţă de Biserică, Cristos o exercită în mod vizibil prin Petru. Lui îi dăruieşte cheile Bisericii sale, pentru a verifica şi păstra nealterat adevărul credinţei în faţa învăţăturilor greşite.
În prim plan se află deci credinţa în Cristos, care are nevoie permanent să fie păstrată, verificată, alimentată, tradusă în fapte, mărturisită şi vestită.
De aceea, întrebarea pusă de Isus ucenicilor ne este pusă şi nouă: Cine spuneţi voi să sunt eu? Aşadar, cine este Isus pentru mine? Ce cred eu despre Cristos? Cât a intrat el în viaţa mea? Cât orientează el gândurile, deciziile, alegerile mele?
Aşa cum spuneam mai înainte, nu este suficient un răspuns teoretic la aceste întrebări. Declaraţia: "Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu!", trebuie să fie însoţită de o conformare a vieţii cu ceea ce mărturisim, de o schimbare radicală a vieţii, dacă este cazul. Petru a înţeles mai târziu ce presupunea acea declaraţie. După ce a trecut prin experienţa amară a lepădării de Isus, patima, moartea şi învierea lui Isus l-au ajutat să înţeleagă că un ucenic al lui Isus nu poate să-l mărturisească doar cu buzele pe Isus, nu poate să-l urmeze de la distanţă, ca un spectator, ci trebuie să-l şi urmeze cu viaţa, de aproape. De aceea, Petru, când vine ceasul persecuţiei, nu se dă înapoi, ci dovedeşte călăilor săi că este cu adevărat o stâncă.
La fel sfântul apostol Paul, după ce, pe drumul Damascului, a înţeles cine este Isus Cristos pe care-l persecuta, s-a schimbat radical. Din persecutor al lui Cristos devine un neobosit vestitor şi apărător al său. El a ajuns să spună: "Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal 2,20). Spre sfârşitul vieţii, făcând un bilanţ al vieţii sale de apostol, gândindu-se la fericirea ce-l aşteaptă dincolo, a spus cu toată umilinţa, dar şi certitudinea: "Am luptat lupta ceea bună, am alergat până la linia de sosire, mi-am păstrat credinţa" (2Tim 4,7).
Ce bine ar fi ca la sfârşitul vieţii noastre să putem spune la fel, că în viaţa noastră nu am alergat în zadar. Nu ne-am cheltuit puterile pentru lucruri care ruginesc, pe care moliile le rod sau hoţii le fură, ci am avut un scop, am trăit pentru Cristos, speranţa şi mântuirea oamenilor.
Din momentul convertirii sale, sfântul Paul a fost un om fără teamă. Era sigur că Dumnezeu este cu el şi "când Domnul e cu noi, cine e împotriva noastră?" Cine putea să-l facă să tremure? Această siguranţă a mâinii protectoare a lui Dumnezeu l-a făcut pe Paul să asume atâtea riscuri fără ezitări. Ce mare lecţie ne dă sfântul Paul nouă, care prea adesea suntem oscilanţi, ne clătinăm în faţa micilor dificultăţi, fugim din faţa datoriilor noastre zilnice!
Ce învăţăm noi azi de la sfinţii Petru şi Paul? De la sfântul Petru învăţăm că, în ciuda slăbiciunilor omeneşti, Dumnezeu ne iubeşte şi ne cheamă la sfinţenie. "Fiţi sfinţi în modul vostru de a vă purta, aşa cum sfânt este cel care v-a chemat", ne îndeamnă însuşi sfântul Petru în prima sa scrisoare (1Pt 1,15). Învăţăm, de asemenea, că Duhul Sfânt poate realiza lucruri minunate în oamenii simpli şi obişnuiţi, ajutându-i să depăşească multe obstacole.
Sfântul Paul ne învaţă valoarea convertirii. Ne învaţă să ascultăm de Cristos, abandonând viaţa veche a păcatului, pentru a începe o viaţă dedicată sfinţeniei, faptelor bune şi apostolatului. De la sfântul Paul învăţăm importanţa muncii apostolice. Toţi creştinii trebuie să fim apostoli, să-l vestim pe Cristos prin cuvânt şi exemplu, fiecare acolo unde trăieşte, în felurite moduri.
Astăzi să intrăm în sanctuarul conştiinţei noastre şi să dăm un răspuns sincer şi personal la întrebarea lui Isus: Dar tu cine zici că sunt eu? Luminaţi de harul ceresc să spunem şi noi cu mult curaj: Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Ajută-ne, Doamne, să fim şi noi pietre vii în Biserica ta, clădită pe stânca lui Petru şi a apostolilor. Dă-ne putere să luptăm, la fel ca sfântul Paul, lupta cea bună a vieţii creştine, şi astfel să ajungem la scopul final al mântuirii.
