Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Cu toţii am experimentat în viaţa noastră momente de deziluzie, de tristeţe. Un apropiat al nostru, pe care îl credeam prieten, ne-a întors spatele tocmai când aveam mai mare nevoie de el. Un tată de familie rămâne deziluzionat atunci când unul dintre fiii săi, pe care îl credea destul de matur şi bine educat, a plecat de acasă fără să mai dea vreun semn de viaţă. Şi exemplele ar putea continua. În urma ascultării textului evangheliei de astăzi, putem spune că şi Mântuitorul a avut astfel de momente de deziluzii: deziluzii în ceea ce-i priveşte pe mai marii poporului, care au refuzat să creadă în mesajul său, deşi pretindeau că fac parte dintr-o categorie privilegiată, că sunt posesorii adevărului şi ai înţelepciunii cu privire la Dumnezeu, uitând că nimeni nu poate să avanseze pretenţii în ceea ce priveşte împărăţia lui.
Această deziluzie a Mântuitorului se reflectă în mod clar prin relatarea parabolei celor doi fii care sunt trimişi de Tatăl lor să lucreze în via sa. Primul nu acceptă într-o primă fază invitaţia tatălui, dar mai apoi îi pare rău şi se duce. Cel de-al doilea însă promite tatălui că se va duce, dar în realitate nu face acest lucru.
Minciuna, ipocrizia şi trădarea, reprezintă o serie de caracteristici ale comportamentului uman care nu vor putea fi niciodată aprobate sau agreate. Nimic nu deranjează mai mult decât falsitatea şi incoerenţa prezentă în viaţa umană. Şi mai grav este atunci când aceste tipuri de comportament se regăsesc în raportul nostru cu Dumnezeu.
Nimic nu este mai trist decât a încerca să-ţi baţi joc de Dumnezeu: îl păcăleşti spunându-i că-l iubeşti, dar mai apoi îl dispreţuieşti în persoana fraţilor de lângă tine... Din fericire, Dumnezeu nu este ca noi, el priveşte la inimă şi la fapte, nu la cuvinte. Cu Dumnezeu nu ne putem preface; măştile nu funcţionează.
Este clar pentru toţi că Tatăl din parabolă este Dumnezeu, creatorul nostru. El este primul protagonist al parabolei, cel care se apropie cel dintâi de copiii săi. El îi invită pe toţi oamenii să lucreze în via sa, adică în împărăţia sa. Mai observăm cum Tatăl nu face niciun reproş celor doi fii ai săi pentru alegerile făcute. Şi asta ne duce în mod evident cu gândul că Dumnezeu respectă libertatea noastră. Dumnezeu este Tatăl nostru, şi nu patronul nostru, altfel nu am fi avut dreptul la alegere. El nu ne obligă însă aşteaptă de la noi adeziunea noastră liberă şi fără rezerve, dar care să se concretizeze la nivel practic.
Primul fiu este reprezentat de toţi aceia care, într-o primă fază la nivel declarativ, refuză darul credinţei, dar mai apoi se căiesc şi se convertesc. Cel de-al doilea fiu, care de altfel cunoaşte bunele maniere, ba mai mult i se adresează cu apelativul "Doamne", este reprezentat de credincioşii de prima clasă, care la nivel declarativ ascultă cuvântul lui Dumnezeu, dar mai apoi nu îl pun în practică. Sunt aceia care îl cinstesc pe Dumnezeu cu cuvinte frumoase, dar care sunt goale, lipsite de o ulterioară confirmare a faptelor lor.
Sunt aici puse în faţa noastră două căi de raportare a oamenilor la adresa lui Dumnezeu. Sunt unii oameni care par indiferenţi faţă de tot ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu şi Biserica, însă atunci când este efectiv nevoie de dânşii, demonstrează că au o inimă sensibilă şi vin în ajutor semenilor lor. Şi sunt alţii, în schimb, care frecventează biserica, posedă un certificat de Botez, poartă ecusoane şi cruciuliţe, dar, când este vorba de a pune în practică toate acestea, preferă să transfere altora propria responsabilitate.
Cuvintele au întotdeauna un soi de ambiguitate, faptele însă sunt decisive. Vorbele şi promisiunile frumoase nu au nicio importanţă dacă nu se transformă în fapte. Căci orice fiinţă umană se judecă prin prisma actelor sale şi nu prin prisma intenţiilor sau promisiunilor sale frumoase, dar schimbătoare. Diferenţa dintre intenţie şi acţiune este foarte mare. Este inutil să ne considerăm "oamenii Bisericii" şi să nu facem nimic din ceea ce ne spune Biserica. Nu ajunge să facem parte dintr-o comunitate sau parohie dacă nu practicăm cuvântul lui Dumnezeu.
Putem spune cu certitudine că evanghelia de astăzi condamnă un creştinism formalist, plin de formule şi de adeziuni pompoase, dar gol în fapte convingătoare. Crezului recitat cu voce tare în biserică, trebuie să-i urmeze o viaţă care să nu-l dezmintă. Rugăciunea Tatăl nostru trebuie să transpună în fapte acel "facă-se voia ta", şi nu "facă-se voia mea", cum se întâmplă cel mai adesea.
La sfârşitul vieţii vom fi judecaţi în funcţie de faptele noastre şi nu în funcţie de doctrina cunoscută. Slava lui Dumnezeu nu poate fi compromisă dacă ne încurcăm în vreo formulă dogmatică însă imaginea sa poate fi denaturată atunci când refuzăm un act de milostivire. Căci, în ultimă instanţă, în faţa tribunalului suprem contează să fii în regulă cu porunca iubirii.
"Adevăr vă spun că vameşii şi desfrânatele vor merge înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu". La auzul acestor cuvinte, şi noi, ca de altfel şi mai marii poporului, am putea să rămânem scandalizaţi: Cum poate această categorie de persoane să ajungă înaintea noastră în împărăţia lui Dumnezeu? Este clar pentru toţi că nu putem intra în împărăţia lui Dumnezeu ca prostituate sau ca păcătoşi publici, ci ca oameni convertiţi. Cu siguranţă, aprecierea lui Cristos nu poate fi pentru modul lor păcătos de viaţă, ci pentru capacitatea lor de a se schimba, de a iubi şi de a se pune în slujba binelui. Trebuie să ţinem cont, de asemenea, că Mântuitorul nu vorbea în necunoştinţă de cauză: el avea în faţa ochilor săi persoane ca Zaheu, Matei, Maria Magdalena, care s-au convertit şi au trăit din plin această convertire.
Se spune că prin anii `90, Maica Tereza de Calcutta, fiind invitată la un congres al tinerilor ce se desfăşura în Italia, mai exact în Catania, i-a fost pusă următoarea întrebare: "Maică Tereza, dacă ar fi să vă naşteţi din nou şi să aveţi posibilitatea de a alege, i-aţi spune din nou "da" lui Dumnezeu sau nu?" După câteva momente de tăcere sfânta le-a răspuns: "Gândindu-mă la greutăţile şi dificultăţile pe care mi le aduce misiunea pe care am acceptat-o cred că i-aş spune «nu». Însă, gândindu-mă la cât de mult mă iubeşte el pe mine şi eu pe el atunci i-aş spune din nou «da» din toată inima".
Iubiţi fraţi, dragi ascultători,
Într-o zi şi noi am spus "da"-ul nostru lui Dumnezeu, prin profesiunea noastră de credinţă, prin angajamentul nostru matrimonial, sacerdotal sau socio-profesional. Evanghelia ne întreabă care este situaţia acestui "da" în realitatea concretă şi practică de astăzi. Lucrăm noi cu adevărat în porţiunea sa de vie care ne-a fost încredinţată sau am rămas la simpla intenţie de a face acest lucru? Iar, dacă nu lucrăm în via domnului, în care vie lucrăm? Oare nu cumva în cea a Satanei? "da"-ul nostru este urmat de un "dar"... cu puncte de suspans sau este un "da" care se concretizează în faptele existenţei noastre?
Să-i cerem Mântuitorului la această sfântă Liturghie harul de a putea fi oameni limpezi, transparenţi şi coerenţi în ceea ce priveşte viaţa creştină, oameni care să nu-i judece niciodată pe semenii lor, oameni care să nu pună etichete imutabile asupra aproapelui, căci Dumnezeu oferă întotdeauna o a doua şansă tuturor oamenilor, deoarece evanghelia sa trebuie să se răspândească în toate viile ascunse ale acestui pământ. Amin.
