"Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni [...]
De aceea, nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi banului".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Puţine sunt frazele din evanghelie care să-l pună pe om în faţa unor hotărâri atât de precise şi de categorice cum sunt acestea: ori Dumnezeu, ori banul.
Însă despre ce fel de ban e vorba? Desigur că nici nu poate fi vorba despre acel ban care este o răsplată justă, pentru munca prestată şi care este echivalent cu pâinea cea de toate zilele, pe care însuşi Cristos ne-a învăţat să o cerem de la Tatăl ceresc.
Prin urmare, aici nu poate fi vorba despre banul care slujeşte vieţii, ci despre banul care subjugă viaţa, care devine din mijloc scop şi din slugă devine stăpân; e vorba de banul acumulat prin exploatarea altora şi prin tot felul de şiretlicuri, în dauna celor săraci şi lipsiţi de apărare. Acel ban care îi este duşman lui Dumnezeu, acel ban care nu-i foloseşte nici omului, nici familiei lui; acel ban luat drept scop al vieţii.
Când banul a devenit stăpân în locul lui Dumnezeu, atunci putem spune că este un idol, este "viţelul de aur" ce-şi are numeroşi adoratori chiar şi printre creştinii din zilele noastre.
Unii oameni parcă nici nu ştiu să discute despre altceva decât numai despre bani: cum să-i câştige, cum să-i păstreze, cum să-i folosească sau cât câştigă unul, cât câştigă altul.
Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre un idol monstruos, numit Moloh, care era adorat în Palestina înaintea sosirii evreilor acolo şi căruia i se aducea cultul prin jertfirea copiilor, care erau arşi de vii în faţa lui. Acel Moloh al zilelor noastre este banul, căruia i se aduc astăzi diferite jertfe. Atâţia oameni, bătrâni şi copii, care îndură boli de tot felul şi foamete din cauza exploatării nemiloase, sunt victimele acestui zeu crud care se umflă ca un vampir, sugând în neştire sângele nevinovat al victimelor.
Am criticat până acum banul, dar trebuie să fim atenţi cu toţii, pentru că putem fi nu numai victimele mamonei, ci şi aceia care, mai mult sau mai puţin, adoră acest zeu mai ales în convorbirile zilnice, care, de multe ori, se învârt în jurul banului.
Dumnezeu vrea ca banul să fie în slujba vieţii. Tatăl e dator să muncească şi să câştige cât mai mult, ca să-şi întreţină familia. Omul care nu pune banul în slujba vieţii îl pune în slujba morţii, îl investeşte în lucruri moarte: casă, maşini, pământ, aur, argint, bijuterii... sau în lucruri care ne conduc la o moarte timpurie: petreceri, beţii, destrăbălări.
Cu bani se dau omului haine, se construiesc locuinţe, se călătoreşte: dar cu aceste lucruri nu se mântuiesc nici persoanele care recurg la ele, nici familiile.
După atâtea falimente ale filozofiei, ştiinţei şi tehnicii, s-a dovedit încă o dată, că numai recunoaşterea şi aşezarea lui Dumnezeu pe primul loc îl poate mântui pe om. Trebuie să ne folosim de ban, dar nu să-i slujim.
Acest idol care este banul, mai are şi o altă divinitate geamănă, care nu poate fi decât plăcerea trupească, destrăbălarea. Aşadar, alături de zeul Moloh (zeul banului) se află zeiţa Astarte (zeiţa plăcerii).
Nu e vorba de acel instinct care îl face pe om să iasă din singurătate şi pe care l-a binecuvântat Dumnezeu atunci când a poruncit: "Creşteţi şi vă înmulţiţi", şi pe care Biserica îl binecuvântează în sacramentul Căsătoriei, ci este vorba de acea plăcere peste care a trecut păcatul devastator şi pe care diavolul, ca o omidă, şi-a lăsat balele lui infecte, dezgustătoare şi molipsitoare.
Un filozof contemporan spunea că "dezmăţul s-a cocoţat şi a trecut în fruntea tuturor oamenilor ca un fel de comandant; a devenit un fel de religie care îşi are misionarii săi plătiţi, templele şi ritualul lui aparte".
Rezultatul este dezastruos, căci întinează şi înăbuşă viaţa.
Oamenii din zilele noastre sunt foarte îngrijoraţi de poluarea atmosferei, a apei, însă nu fac niciun caz din otrăvirea convieţuirii umane, mai ales în rândul tinerilor care au pierdut orice gingăşie, delicateţe şi sinceritate în priviri.
La fiecare colţ de stradă din oraşele şi satele noastre, se poate observa că ceea ce iese din gura oamenilor mici şi mari nu-i decât o miasmă (duhoare) otrăvitoare, care ucide şi care este mai toxică decât radiaţiile de la Cernobîl.
Aceasta fiind situaţia, poate vă întrebaţi ce trebuie să facem noi în calitate de creştini? Marea obligaţie a Bisericii din zilele noastre, adică a noastră, a fiecăruia în parte, este aceea de a exorciza lumea, de a o îndepărta de idolii banului şi ai desfrâului, de a o înstrăina de cele două mari puteri ale răului spre a o aduce la Cristos.
Misiunea noastră este de a lucra cu mult curaj şi cu tot sufletul la a ne reda nouă înşine şi apoi şi altora adevărata libertate. De fapt, această idolatrie a banului şi a desfrâului, pe lângă faptul că este o ofensă adusă lui Dumnezeu, este totodată şi o sclavie, o degradare a omului însuşi, fiindcă desfigurează o creatură a lui Dumnezeu.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Redescoperirea libertăţii de fii ai lui Dumnezeu, compromisă prin păcat, ne-a fost recâştigată de Isus Cristos. În acest an dedicat familiei creştine în Dieceza de Iaşi, poate mai mult ca oricând ar trebui să fie redată bărbatului şi femeii acea coroană regească de la început, acea demnitate care să-l oprească pe om să se mai închine în faţa atâtor viţei de aur.
"Aminteşte-ţi, creştinule, de demnitatea ta!", spunea sfântul Leon cel Mare. Gândul acesta ne va opri de la a mai trăi ca în vechea sclavie a păcatului.
"Toate sunt ale voastre, însă voi sunteţi ai lui Cristos", spunea sfântul apostol Paul în Scrisoarea întâi către Corinteni, în capitolul 3, versetul 22. După cum se vede, nu mai există loc pentru altă slujire şi nici pentru altă sclavie. Aşadar, să ne descătuşăm, să ne eliberăm de patimile care încearcă să pună stăpânire pe noi. În calitate de creştini, nu trebuie să stăm nicio clipă la îndoială, dar trebuie să luptăm pentru că aceasta este cea mai mare obligaţie a momentului care ne stă astăzi în faţă. Amin.
