Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Liturgia duminicii precedente ne-a prezentat apariţiile Celui Înviat în cadrul cronologic-teologic al duminicii (prima zi după sabat sau a opta zi), care este ziua celebrării euharistice. Fragmentul evanghelic de astăzi pune accentul pe Euharistie, această "frângere a pâinii" care îl descoperă pe Domnul înviat celor credincioşi. Celelalte două lecturi biblice ne prezintă argumente care conduc la această temă centrală: învierea lui Isus a fost prevestită de Biblie (prima lectură) şi răscumpărarea lui Cristos are o valoare infinită (a doua lectură).
1. Prima lectură este o parte din marele discurs pe care Petru l-a rostit la Ierusalim în ziua de Rusalii (Fap 2,14.22-23). Minunea vorbirii în limbi (glosolalia) trezise în rândul străinilor o dublă reacţie: admiraţie şi derâdere. Petru a luat cuvântul tocmai pentru a dialoga cu aceştia. Plecând de la textul din profetul Ioel, capitolul III, el demonstrează că nu au de-a face cu nişte beţivi, ci cu persoane care l-au primit pe Duhul Sfânt, pe care acest profet l-a vestit. Apoi, Petru îl prezintă pe cel care este cauza evenimentului escatologic fundamental al darului Duhului Sfânt, adică Isus Cristos, şi face rapid o biografie a Mântuitorului. La drept vorbind, este vorba de o viaţă a lui Cristos puţin cam "sui generis", ale cărei părţi sunt cam disproporţionate: doar un singur verset este destinat pentru a descrie ministerul public al lui Isus, apoi un alt verset, pentru a relata pătimirea şi moartea lui; toate celelalte versete sunt folosite pentru a demonstra că învierea Domnului făcea parte din planul lui Dumnezeu. La sfârşit, Petru conchide: "Pe acest Isus Dumnezeu l-a înviat din morţi şi noi suntem martori" (v. 32). Modul de interpretare al lui Petru are, aşadar, scopul de a sublinia importanţa învierii lui Isus în planul lui Dumnezeu, adică să mărturisească credinţa Bisericii apostolice, care era formulată astfel: "Cu adevărat Domnul a înviat şi i s-a arătat lui Simon Petru".
Despre certitudinea învierii ne vorbeşte şi fragmentul evanghelic de astăzi. El ni-l arată pe Cel Înviat care mai întâi aprinde inimile credincioşilor prin cuvântul său şi apoi se face cunoscut la celebrarea "frângerii pâinii", adică a Euharistiei. Este un mesaj foarte actual, pe care îl putem sintetiza astfel: Cristos cel înviat continuă să fie prezent în Biserică, vorbeşte mereu prin cuvântul revelat şi se descoperă pe deplin în celebrarea misterului euharistic.
Contextul din care este luată lectura a doua este cel al unui îndemn la sfinţenie adresat creştinilor: "Fiţi sfinţi, pentru că eu sunt sfânt". Autorul adresează mai întâi un îndemn fundamental: "Comportaţi-vă cu teamă în timpul peregrinării voastre", pentru că doar aşa ne putem adresa lui Dumnezeu cu numele de "Tată". Apoi face referinţă la opera răscumpărătoare a lui Cristos care constituie fundamentul exigenţelor vieţii creştine. Într-adevăr, creştinul a fost eliberat de vechea conduită moştenită de la părinţi "prin sângele preţios al lui Cristos, mielul nevinovat şi fără pată". Şi încheie cu o amintire rapidă a întregului mister al lui Cristos: el s-a manifestat "în timpurile de pe urmă pentru voi", "Dumnezeu l-a înviat din morţi şi l-a glorificat, şi astfel, credinţa şi speranţa voastră sunt fixate în Dumnezeu".
2. Revenind la fragmentul evanghelic, observăm că evanghelistul ne vorbeşte despre doi ucenici descurajaţi şi decepţionaţi care, după luni de entuziasm, se întorc acasă închizând pentru totdeauna o perioadă, falimentară, din viaţa lor. Versetul 21 - "Noi speram că el va fi" - ne spune că motivul deziluziei lor este tocmai Isus, şi nu atât sau nu în primul rând comportamentul capilor iudeilor. Nici măcar mormântul gol, amintit în versetele 22-24, nu-i scoate din amărăciunea lor, pentru că şi cei care au mers la mormânt "pe el nu l-au văzut". Este sfârşitul oricărui proiect uman, al oricărei dorinţe umane investite asupra lui Isus: prizonieri a ceea ce s-a întâmplat cu speranţa lor, par incapabili să vadă un sens diferit.
Cu o fină psihologie, la versetul 16 este notat: "Ochii lor erau ţinuţi să nu-l cunoască". Acest cadru, în care putem să recunoaştem cu uşurinţă şi unele trăsături ale vieţii noastre, este folosit de evanghelie pentru a trasa cadrul renaşterii speranţei. Speranţa exprimă una dintre convingerile cele mai clare ale teologiei de astăzi, cea a centralităţii escatologiei în evanghelie: "Împărăţia lui Dumnezeu este aici" (Mc 1,15). Încă din anul 1949 filozoful G. Marcel amintea că speranţa este un a ne îndrepta spre ceva sau spre cineva care nu depinde de noi. Bazată pe raportul cu Dumnezeu, speranţa ne cheamă la ceva care nu este la îndemâna omului: pentru noi nu e viaţa cea care ne dă motive de speranţă, ci este speranţa cea care ne dă motive de a trăi. Astfel, speranţa noastră se naşte din întâlnirea cu Cristos.
Versetul 26 ni-l prezintă pe Isus angajat să le explice ucenicilor că Mesia trebuia să "sufere toate acestea pentru a intra în slava sa". Această legătură dintre cruce şi glorie, oricât de mult ar umple de speranţă inima celui care suferă, este foarte greu de acceptat, întrucât lumea rămâne în mod dramatic plină de violenţă şi nedreptate. Istoria noastră, de fapt, abundă de cruci fără răstigniţi, fără răscumpărători. Fericirea suferinţei este greu de acceptat. "Fiul meu, dreptatea este doar în iad; în cer este harul, iar pe pământ este crucea. Însă, Biserica este aici tocmai pentru aceasta, ca să-i binecuvânteze pe cei care o duc" (G.H. von Le Fort, Der Papst aus dem Ghetto, 153).
De altfel, deja profetul Isaia i se adresase lui Dumnezeu cu strigătul: "Santinelă, cât mai rămâne din noapte?" (Is 21,11). Doar în împărtăşirea dramelor umane, doar cu gura în pulberea acestei lumi rele, se poate susura cu onestitate: "Poate mai este încă speranţă..." (Lam 3,29). Ei bine, tocmai acestei omeniri înfometate şi bolnave, violentate şi persecutate, oprimate şi călcată în picioare începe Cristos să-i explice necesitatea suferinţei: Cristos nu oferă o teologie generală despre durere, ci învaţă cum trebuie să trăieşti în suferinţă.
Crucea lui Cristos arată, totodată, criza inteligenţei umane atunci când se confruntă cu răul şi cu "adevărul" acelei acţiuni divine care descoperă sensul ultim al vieţii. Sensul ultim al vieţii este iubirea, este dăruirea vieţii: doar aceasta deschide suferinţa umană la semnificaţii şi sarcini noi, chiar să fie descoperire a gloriei lui Dumnezeu. Nu se intră în glorie decât prin cruce. Speranţa noastră constă în această împărtăşire a crucii lui Isus: a lua crucea şi a-l urma pe Isus este programul unei vieţi care se modelează pe Isus şi învaţă din cuvântul şi din iubirea sa cum să se înfăţişeze într-o lume nouă, lumea voinţei lui Dumnezeu.
"Dacă mă iubeşti în întuneric, să fii binecuvântat; şi dacă mă iubeşti în lumină, să fii, de asemenea, binecuvântat. Şi dacă binevoieşti să-mi dai mângâiere, să fii binecuvântat; şi dacă mă iubeşti în încercare, să fii întotdeauna binecuvântat" (Imitaţiunea lui Cristos, III, 17,1).
A trăi crucea ca speranţă a unei lumi noi este unicul mod de a-i da dreptate lui Cristos, speranţa noastră şi speranţa lumii întregi.
Versetele 29-32 descriu renaşterea speranţei: trezită cu o invocaţie nu cu totul conştientă - "Rămâi cu noi pentru că se face seară" - speranţa trebuie considerată ca împlinită atunci când se deschide darului de sine pe care îl face Dumnezeu, atunci când moartea din iubire nu mai scandalizează, ci face să ardă inima în piept.
Folosirea termenilor euharistici ne aminteşte că tot ceea ce un creştin poate să dea este Isus Cristos şi că nu poate să-l dea pe Isus Cristos decât dăruindu-se pe sine. În orice caz, avem aici, în darul lui Isus euharisticul, întâlnirea cea mai profundă dintre aşteptările umane şi hrana care umple orice inimă. În iubirea lui Cristos, într-adevăr, Dumnezeu frânge mânia, ne copleşeşte cu darurile sale şi ne deschide larg inima spre speranţă. Euharistia devine, astfel, izvor de viaţă veşnică şi principiu al acelei noutăţi capabile de angajare, care începe să plăsmuiască viaţa noastră. Euharistia devine izvor al unui drum plin de speranţă.
Astfel, Emausul este simbolul acelui sacrament al iubirii care, în întâlnirea cu Cristos pascal, distruge deziluzia şi face să se renască speranţa: dă naştere unui stil de slujire şi de dăruire care îl manifestă pe Domnul cu noi. Doar acolo unde comuniunea cu Cristos mort şi înviat este legată de o fraternitate de viaţă şi de o solidaritate concretă, doar acolo este reală. În caz contrar, împărtăşania euharistică este golită de conţinutul ei creştin şi este redusă la un simplu rit. Aşa cum ne aminteşte apostolul Ioan, "cine îl urăşte pe fratele său, umblă în întuneric şi nu ştie unde merge" (1In 2,11). Doar iubirea poate salva lumea.
Versetele 33-35 ne arată misiunea ca o împărtăşire a speranţei Bisericii. Într-adevăr, cu multă fineţe, Luca arată că, întorşi la Ierusalim, ucenicii nu sunt primii care încep să vorbească. Experienţa lor nu este una privată şi poate fi povestită doar întrucât se identifică cu "crezul" comunităţii: "Într-adevăr, Domnul a înviat şi i-a apărut lui Simon". Misiunea se află în cadrul vieţii Bisericii: se hrăneşte din ea şi serveşte ca bucuria oricărei vestiri să fie ca un ecou al credinţei pascale.
De altfel, această nevoie de a-ţi confrunta propria credinţă cu cea apostolică este larg mărturisită în comunitatea primară. Astfel, în centrul misiunii se află predica apostolică, se află kerigma ca evanghelie ce trezeşte speranţă şi noutate.
Misiunea se naşte pentru noi din această confruntare cu credinţa apostolică, credinţă care este cuprinsă în Sfintele Scripturi: când experienţele noastre, ca şi pentru cei doi de la Emaus, sunt în sintonie cu credinţa Bisericii, ele se descoperă ca purtătoare ale unei dimensiuni ulterioare, adică cea care îl recunoaşte şi îl proclamă pe Cristos ca punctul determinant al oricărei vieţi.
Această credinţă se deschide la dispunerea lucrurilor potrivit voinţei lui Dumnezeu, potrivit slujirii şi iubirii: devine un "a se împovăra" cu întrebările şi problemele umane. Devine o credinţă militantă, fidelitatea faţă de propria experienţă constă în această legătură cu slujirea şi misiunea eclezială: în virtutea ei, întâlnirea cu Cristos nu se dezvoltă într-o linie sterilă, în afara impactului cu istoria, ci se face atenţie, milostivire şi dar pentru istoria oamenilor. Aici se află măreţia şi valoarea transmiterii propriei experienţe: constă în a o face un moment al Bisericii şi al misiunii ei.
3. Tema speranţei creştine, despre care am vorbit până acum, trebuie deosebită cu grijă de optimism şi de evazionism: optimismul este atitudinea aceluia care consideră că lucrurile se vor aranja singure, iar evazionismul este atitudinea aceluia care nu ştie să trăiască prezentul. Proiectată spre viitor, speranţa nu generează o tensiune spre un gol, incapabilă să atingă acea fericire care cere să fie trăită doar în interiorul lui azi. De aici rezultă câteva piste spre care dorim să ne îndreptăm reflecţia şi concluzia:
a) Cercetează-te şi vezi ce spaţiu are în viaţa ta personală speranţa şi ce spaţiu are resemnarea. Există, într-adevăr, o atitudine de renunţare care vede cum creşte oboseala şi golirea progresivă a vieţii. Este ceea ce aceia din vechime numeau taedium vitae, adică o înecare în cotidianul repetitiv fără curajul unor gânduri mari. Vezi dacă viaţa ta merge spre o stingere înceată sau dacă cuvântul lui Dumnezeu face încă să-ţi ardă inima în piept; dacă viaţa ta se desfăşoară în tristeţe, asemenea aceluia care nu are speranţă.
b) Examinează în ce măsură comunitatea ta dă mărturie şi practică speranţa, în ce măsură îl trăieşte pe Cristos ca proiect şi punct de referinţă în viaţă; adesea, de fapt, suntem mai mândri de falimentul altora decât de capacitatea de a "da cont despre speranţa care este în noi" (1Pt 3,15). Prea adesea comunităţile noastre sunt înclinate spre trecut şi spre tradiţiile lor, sunt conservatoare şi incapabile de acea fidelitate creativă care rezumă întreaga istorie pentru a o face punct de plecare pentru experienţe noi, de curaj şi de angajare.
c) Legat de efortul de a da un sens creştin istoriei, speranţa instituie noi relaţii cu persoanele: nu există speranţă pentru mine dacă nu este speranţă pentru toţi. În acest sens, speranţa nu poate fi slăbită până la un simplu "a se simţi bine", ci trebuie trăită ca o mărturie a apartenenţei comune la o istorie umană care a fost asumată de Cristos şi deschisă de el spre orizonturi mai adevărate. Nu putem fi fericiţi singuri: faptele de milostivire, tradiţionale şi alte noi de inventat, sunt semnul acestei responsabilităţi şi al acestei slujiri care ne sunt motiv de speranţă pentru aproapele. Examinează-te în ce măsură mărturiseşti aceasta.
