Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Celebrarea din această duminică a anului liturgic oferă atenţiei noastre spre meditare şi înţelegere mai profundă porunca iubirii. Cu aceasta ne vine în întâmpinare una din chestiunile cele mai importante ale tradiţiei biblice.
Astăzi o găsim formulată în textul evanghelic după sfântul Matei, în răspunsul pe care Isus îl dă unui învăţător al Legii, care îl interpelează pe Isus în privinţa primei şi a celei mai importante porunci din Legea lui Moise. Întrebarea era plauzibilă. În fond, orice israelit pios încerca un sentiment de dezorientare în faţa cazuisticii rabinice, care îngreuna explicarea legii. A se descurca în desişul celor 613 precepte nu era ceva uşor. Pe de altă parte, exigenţa unui oarecare criteriu orientativ în faţa acestor precepte nu era o noutate. Mai mult, era dorinţa sinceră a oricărui iudeu de a lua în serios Legea, ca inimă a Alianţei.
Fragmentul evanghelic începe amintindu-i pe farisei şi pe saducei, două dintre principalele grupuri religioase, care pe timpul lui Isus se distingeau printr-o anumită interpretare a legii şi a tradiţiei orale. În cazul nostru, saduceii susţineau o interpretare mai strictă a legii scrise. Fariseii acceptau şi o dezvoltare a tradiţiei orale, considerând-o ca făcând parte şi aceasta din legea revelată lui Moise la Sinai. Ei se străduiau ca tot poporul să cunoască şi să pună în practică preceptele, nu numai preoţii şi învăţătorii Legii. Disputele între diferitele grupuri aveau loc deseori într-un climat polemic, aşa cum se întrevede şi în evanghelia de astăzi.
Fariseii au auzit că într-o dispută cu saduceii, Isus le-a închis acestora gura, i-a redus la tăcere. Stimulaţi de această dispută, ei, fariseii, au ţinut sfat şi s-au hotărât să-l trimită la Isus pe unul din grupul lor, expert în Lege, cu misiunea de a-l întreba şi de a provoca un răspuns cu privire la prima şi cea mai mare poruncă. Acesta, deci, se apropie de Isus şi-l întreabă: "Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?". El i-a răspuns: "Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău! Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: «Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!». În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În minunatul său răspuns, Isus face referinţă precisă la Torah, la Lege, şi pune alături două porunci prezente în ea. Prima, din Deuteronom, cu privire la iubirea faţă de Dumnezeu, iar a doua din Cartea Leviticului, cu privire la iubirea faţă de aproapele. Isus nu se limitează să enunţe cele două precepte, dar adaugă şi spune că de acestea depinde toată Legea şi Profeţii, cu toate relatările, preceptele, explicaţiile, exortaţiile şi aplicaţiile pentru diferite timpuri.
Isus nu a fost întrebat cu privire la cea de a doua poruncă, însă a crezut necesar să completeze răspunsul cu privire la prima poruncă, adăugând-o pe a doua. Este importantă sublinierea pe care o face Isus: "Iar a doua este asemenea celei dintâi".
Trebuie să-l iubim pe aproapele nostru, nu numai pentru că este o fiinţă umană, ca şi noi, dar pentru faptul că este asemenea nouă, este creat şi el după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dacă tratăm cu violenţă pe semenul nostru, nu numai că nu respectăm imaginea lui Dumnezeu, care este în el, dar ucidem, ca să spunem aşa, aceeaşi imagine care este şi în noi.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În prima lectură am ascultat una dintre atâtea exemplificări ale exigenţei poruncii iubirii faţă de aproapele. Domnul spune poporului său: "Să nu faci rău celui străin şi să nu-l asupreşti, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului! Să nu faci rău niciunei văduve, nici orfanului! Dacă le faci rău şi ei strigă la mine, eu le voi asculta strigătul (...) căci eu sunt milostiv".
De când Isus a lămurit problema celei dintâi şi a celei mai importante porunci, creştinul, precum israelitul, nu trebuie să obosească pentru a-şi aminti o mulţime de precepte, nici să cerceteze care sunt cele mai mari. Îi este de ajuns să observe porunca cea mare a iubirii, să o înţeleagă şi să o trăiască aşa cum ne-a învăţat Isus.
Iubindu-l pe Dumnezeu trebuie să-l iubim şi pe aproapele. Iubindu-l pe aproapele, îl iubim cu adevărat şi pe Dumnezeu. "Cine spune că-l iubeşte pe Dumnezeu, dar îl urăşte pe fratele său, este un mincinos şi este încă în întuneric. Cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede, nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede", ne spune sfântul Ioan, aşa de frumos, în prima sa scrisoare.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Iubirea stă în centrul persoanei, al interiorităţii noastre. Iubirea angajează totalitatea persoanei noastre, profunzimea acesteia.
Să iubeşti din toată inima ta: angajează totalitatea propriei noastre fiinţe; din tot sufletul tău: angajează întregul nostru dinamism, al cunoaşterii; din tot cugetul tău: omul în întregime este chemat în cauză.
Iubirea este, fără îndoială, cuvântul cel mai simfonic, cel mai armonic, exact contrariul păcatului, care este lipsă de armonie, dezacord, ruptură.
Prima unificare a iubirii este aceea dintre Dumnezeu şi aproapele. Cele două iubiri se întreţin reciproc, nu pot sta niciodată separate, constituie personalitatea creştinului într-o sinergie robustă şi originală
A doua unitate a iubirii este cea pe care o produce în inima omului, inima fiind izvorul profund unde se naşte ardoarea unei iubiri transparente. Iubirea duce, în sfârşit, unitatea vieţii noastre întregi, de fiecare zi, dăruieşte un suflet faptelor noastre, ne eliberează de orice formă de alienare. Iubirea este suflul Dumnezeului creator în viaţa noastră.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
La sfârşitul acestor scurte consideraţii, îndreptăm către Dumnezeul nostru mărturisirea şi invocarea, spunându-i:
Te iubesc din toată inima mea, Dumnezeule, te iubesc din tot sufletul meu, din tot cugetul meu, te iubesc pentru că tu eşti tăria mea, tu eşti stânca mea şi adăpostul meu în toate zilele vieţii mele. Amin. 26 octombrie 2008
