Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Dacă ne întrebăm ce-şi doreşte omul mai mult pe acest pământ, răspunsul cel mai frecvent este: fericirea. Atunci când cu diferite ocazii ne facem urări şi felicitări unii altora, cuvântul "fericire" nu lipseşte aproape niciodată. Dorim noi înşine să fim fericiţi şi dorim ca cei din jurul nostru, cei dragi ai noştri, aproapele nostru, să aibă parte de fericire. Dumnezeu, care ne-a chemat la viaţă din iubire şi care continuă să-şi manifeste mereu această iubire faţă de noi, ne-a creat pentru fericire şi ne-a sădit în suflet sămânţa şi dorul după fericire. De aceea, căutarea fericirii trebuie să fie şi este caracteristica omului, e dorinţa copilului, a tânărului, a adultului, ca şi a aceluia care se află spre sfârşitul vârstei a treia.
Un preot povesteşte că într-una din întâlnirile săptămânale de seară, pe care obişnuia să le facă împreună cu familiile din parohia sa, a voit să pună în discuţie tocmai această temă: cea despre fericire. Întrebările sale le-a scris pe o foaie de hârtie, pe care apoi a fotocopiat-o şi a distribuit-o celor prezenţi: "Ce este fericirea?", "Cum se poate ajunge la fericire?", "Cine poate ajunge la fericire?" , "Unde locuieşte şi domneşte fericirea?", "Când suntem fericiţi?" şi altele asemănătoare. A rămas uimit preotul de răspunsurile nenumărate şi diferite date de cei prezenţi. După discuţiile care au durat peste două ore, preotul, sintetizând, a putut trage concluzia că fericirea, aici pe pământ, este o condiţie temporară, de moment. Există momente mai lungi sau mai scurte sau chiar perioade când suntem fericiţi, însă, în general, în viaţa pământească fericirea nu este de durată, nu este permanentă, nu este definitivă. Ea trebuie căutată cu ardoare şi construită în sudoare.
În fragmentul evanghelic de astăzi, preluat de la sfântul Matei, găsim acea Magna Charta, marele îndrumar pus la dispoziţia creştinului care vrea să fie fericit şi care doreşte să construiască în sine, pentru sine şi pentru alţii castelul fericirii.
Dacă am vrea să sintetizăm conţinutul predicii lui Isus de pe munte, unde enumeră diferitele situaţii în care oamenii pot fi fericiţi, am putea spune că fericirea invadează în viaţa omului şi este experimentată de către om atunci când el simte în sine prezenţa lui Dumnezeu şi prezenţa împărăţiei lui Dumnezeu.
Fericirea pentru care ne-a creat Dumnezeu şi pe care el vrea să o ofere omului se realizează atunci când Duhul lui Dumnezeu sălăşluieşte în toţi cei care formează împărăţia lui Dumnezeu.
În expunerea fericirilor, Isus, noul Moise şi noul legislator, ne arată calea pentru a ajunge la bucurie, fericire şi mântuire, chiar dacă trăim, ne mişcăm şi activăm într-o lume ameninţată de tot felul de pericole sau subjugată de păcat. Ceea ce ne arată şi ne propune Cristos este o cale presărată cu situaţii neprevăzute şi chiar surprinzătoare, cale ce se îndepărtează de toate schemele pe care le poate crea sau controla persoana umană care ar vrea să se angajeze singură în căutarea fericirii şi a păcii. În schema propusă de Isus este declarat fericit omul sărac, cel ce plânge şi suferă, cel care este persecutat pentru că vrea binele, adevărul şi dreptatea. Nu este simplul să accepţi un asemenea mesaj şi este greu, ba chiar şocant, să-l trăieşti şi să-l propovăduieşti cu simplitate şi spontaneitate. Este necesară meditarea şi contemplarea cuvântului lui Dumnezeu pentru a înţelege o asemenea propunere, este necesar să priveşti la cel care ne-a dat exemplul în acest sens şi să trăieşti conform schemelor de viaţă arătate de el.
Profetul Sofonia, cel care cântă "ziua Domnului", folosindu-se de un ton dramatic şi apocaliptic, ne oferă în lectura I o invitaţie urgentă: "Căutaţi pe Domnul voi toţi cei săraci de pe pământ, împliniţi poruncile lui". Iar apostolul Paul, în fragmentul propus la Sfânta Liturghie de astăzi, ne spunea că noi, cei care am fost chemaţi de Dumnezeu, şi care îi aparţinem lui Cristos, trebuie să ne lăsăm pătrunşi şi conduşi de el, care este înţelepciunea, dreptatea şi sfinţirea şi mântuirea noastră.
Pentru a fi fericiţi este necesar, aşadar, să ne transformăm interiorul nostru, să-l căutăm pe Dumnezeu, să devenim săraci în duh, adică să ne dezbrăcăm de tot ceea ce nu ne este necesar şi chiar poate să devină o povară şi un obstacol spre fericire. Trebuie să bătătorim cărările umilinţei şi ale suferinţei asemenea maestrului nostru. Trebuie să iubim adevărul şi să ne convertim inima.
Un tânăr german în vârstă de 25 de ani îşi povestea în 25 ianuarie, anul acesta, în ziua convertirii sfântului apostol Paul, într-un interviu cu agenţia catolică de ştiri Zenit cum a ajuns să se convertească şi cum îşi trăieşte viaţa după convertire. Spune dânsul că din fragedă copilărie era un tip sportiv. Când avea trei ani ştia deja să schieze. La 16 ani a plecat pentru şase luni în Australia. Reîntors în Germania, şi-a continuat studiile şi antrenamentul sportiv de schi. Pe 11 martie 2001 a voit să participe la o competiţie de schi importantă, dar dură şi periculoasă. La scurt timp după start a căzut şi, lovit fiind la cap, a fost dus de urgenţă în spitalul universitar din Innsbruck. Avea un grav accident vascular cerebral, care i-a provocat starea de paralizie totală. După o comă de trei săptămâni, timp în care fusese operat la cap de mai multe ori, s-a trezit într-un cărucior cu rotile şi cu prognoza că va fi dependent de el toată viaţa. Depresia a pus stăpânire pe el şi se gândea chiar la sinucidere. Cu toate acestea, spune el, "Dumnezeu a început să intre încet-încet în viaţa mea. Eu, care la 19 ani fusesem botezat, dar nu aveam nicio legătură cu credinţa şi Biserica, eu care trăiam într-o continuă stare de păcat şi care nu-mi refuzam nimic din ceea ce înseamnă alcool, distracţii şi experienţe de destrăbălare scandaloasă, iată că, după aceste accident teribil, am simţit că Dumnezeu m-a luat în stăpânire. Viaţa mea actuală este impregnată de credinţă. Încerc să particip zilnic la Sfânta Liturghie şi să mă împărtăşesc, oferindu-mă lui Cristos. Am putut să experimentez că viaţa mea are un sens profund şi că merită să fie trăită. Consider că Dumnezeu a permis să am acest accident la schiat pentru a-mi păstra viaţa şi pentru a mă pune în lumina lui Cristos. În ciuda previziunilor sumbre ale medicilor, eu pot din nou să merg pe picioarele proprii şi să-mi termin studiile. Izvorul puterii şi al energiilor pe care le am constă în primirea zilnică a Sfintei Împărtăşanii, în rugăciunea rozariului, frecventarea cursurilor de exerciţii spirituale, unde îmi alimentez flacăra credinţei şi, nu în ultimul rând, în străduinţa de a mă oferi zilnic lui Dumnezeu şi de a mă pune în braţele lui Isus, care mă poartă pe umerii săi. În loc de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu sau de capitulare în faţa vieţii, trăiesc o viaţă normală, unit cu Cristos, care îmi dă putere, curaj şi mă face fericit".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Iată cum un om poate fi fericit atunci când îl caută pe Dumnezeu, când se dăruieşte lui Dumnezeu şi când trăieşte şi împlineşte cuvântul lui. Am amintit la începutul Sfintei Liturghii că celebrăm azi Ziua Vieţii Consacrate. E o ocazie de a ne arăta preţuirea noastră faţă de toţi călugării şi călugăriţele, care alături de preoţii diecezani formează armata episcopului şi care prin activităţile apostolice sociale şi caritative, se pun în slujba poporului lui Dumnezeu. Persoanele consacrate încearcă să trăiască mesajul transmis de Cristos în predica de pe munte. Ele experimentează fericirea pentru că îl caută pe Domnul şi se străduiesc să împlinească poruncile lui, trăindu-şi cu fidelitate chemarea. Ele sunt fericite pentru că renunţând la bunurile proprii, le oferă pentru cei săraci. Sunt fericite pentru că plâng cu cei care au nevoie de mângâiere şi se jertfesc pentru ei. Persoanele consacrate sunt fericite pentru că oferind lui Cristos fiinţa şi viaţa lor, trăiesc în curăţie şi ascultare, fiind astfel mai libere pentru slujire.
Să ne rugăm pentru persoanele consacrate din dieceza noastră şi din lumea întreagă şi, unindu-ne cu ele în cuget, să le ştim aproape, să le stăm aproape, sprijinind activităţile lor şi promovând împreună cu ele chemările la Sfânta Preoţie şi la viaţa consacrată. Amin.
