Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Pentru a evidenţia mai bine mesajul oferit de evanghelia de astăzi, aş vrea să vă relatez o scurtă întâmplare.
Se povesteşte că, într-o zi, în metroul din New York s-a produs o pană de curent. Trenurile s-au oprit în mijlocul galeriilor şi toate luminile s-au stins. Pasagerii, de spaimă, au început să scoată ţipete de disperare. Toţi se simţeau captivi ca într-o cuşcă. Trenul cu numărul 318 a fost cel mai dezavantajat: pana de curent l-a surprins pe când era într-o galerie foarte adâncă, la câţiva zeci de metri sub pământ. Oprirea rapidă a trenului a provocat scântei la locomotivă, din care a început să iasă fum: pericolul unui incendiu era iminent. Pasagerii au început să se calce în picioare. Mai mult, aerul era din ce în ce mai puţin respirabil. Cineva a strigat: "Gata, aici ne va fi sfârşitul! Nu vom scăpa niciodată de aici!" În acel moment, un domn a început să caute prin geanta pe care o avea cu sine. Şi-a adus aminte că avea o lanternă. La vederea acelui mic fascicul de lumină, pasagerii au început să se liniştească, pentru că acel mănunchi de raze luminoase a iluminat întunericul dezolant. Persoana cu lanterna s-a aşezat în faţă şi ţinându-se toţi de mână au format un rând şi au ajuns în siguranţă la suprafaţă.
Metroul din această mică istorisire este imaginea lumii în care trăim. Suntem martori ai unei evoluţii tehnologice incredibil de rapide. Această dezvoltare ne oferă nenumărate avantaje practice, dar cu cât evoluţia este mai alertă, cu atât ne afectează mai mult penele de curent!
Omenirii îi este sete de imensitate, de libertate, de lumină, dar se hrăneşte cu puţine firimituri de adevăr, deseori mucegăite, expirate. De aici se naşte surprinzător această întrebare: Merită să trăieşti pentru aceasta? Sau este suficient un mic fascicul de lumină, care reprezintă credinţa, pentru a putea schimba lucrurile? Mulţimea tace, îşi redobândeşte speranţa, urmează pe acela care are lanterna în mână pentru a străpunge întunericul, pentru a lumina drumul, pentru a umple de sens o existenţă dezorientată, pierdută şi mereu agitată, pătrunsă de o dulce şi dureroasă nostalgie. Şi noi trebuie să scoatem lanterna, să o aprindem, pentru că fasciculul de lumină va lumina întunericul tuturor oamenilor.
Este o invitaţie mereu actuală aceea de a vesti şi a mărturisi propria credinţă pe care cuvântul lui Dumnezeu o exprimă cu insistenţă în cea de-a doua lectură din această duminică, atunci când ne spune: "Preaiubiţilor, căutaţi ca inimile voastre să fie pătrunse de sfinţenia Domnului Cristos şi fiţi gata oricând să daţi răspuns potrivit celor care vă întreabă despre speranţa care este în voi!"
Cum se dobândeşte sfinţenia lui Isus? Cine iubeşte binele şi urăşte răul acela este un sfânt.
Care este speranţa pe care o avem în noi? Este vestea cea bună care ne-a fost adusă nouă de Cristos: Dumnezeu este iubire. El ne-a iubit atât de mult, încât a permis moartea Fiului său, care să ne conducă la el, la mântuire. Cristos ne-a arătat tuturor cum este posibil să faci voinţa lui Dumnezeu până la capăt, până la sfârşitul vieţii. Această încredinţare totală a lui Cristos în Dumnezeu nu l-a condus la înfrângere, ci la biruinţă, la glorie, la viaţă.
Experienţa lui Cristos permite fiecărui om să se redescopere pe sine însuşi cu toate limitele sale, dar şi cu demnitatea sa, să conştientizeze că este chemat să participe, într-un mod sau altul, la gloria lui Dumnezeu, pe un drum personal presărat de eşecuri şi căderi, de dorinţe de revenire, de încredinţare progresivă în Dumnezeul vieţii.
Cu siguranţă, credinţa noastră nu este atât de puternică şi de curajoasă, dar, aşa cum este, ea luminează lumea. Aşa cum pasagerii din metrou se ţin de mână şi-l urmează pe cel care are lanterna, aşa şi noi trebuie să vorbim despre Dumnezeu, trebuie să-l oferim pe Dumnezeu celor care ne stau alături sau care sunt în întuneric şi nu găsesc nicio cale de ieşire. Strâns uniţi în jurul luminii lui Cristos şi a Bisericii sale, care dintotdeauna a avut misiunea de a vesti evanghelia, să luăm de mână bărbaţii şi femeile timpurilor noastre şi să-i conducem, să-i ajutăm să iasă din întunericul păcatului. Să le oferim o rază de lumină în lumea de păcat! Dar cuvintele nu sunt suficiente. E nevoie şi să acţionăm conform învăţăturii lui Cristos. Dacă acea persoană din tunel nu ar fi acţionat, nu ar fi aprins lanterna, întunericul galeriei nu s-ar fi luminat şi nimeni nu ar fi putut ieşi. Creştin nu este numai cel care vesteşte credinţa, dar este acela care traduce credinţa în modul său de viaţă, iubind, pentru că prin iubire se distribuie uniform lumina lui Cristos. Cristos însuşi spune: "Dacă mă iubiţi veţi ţine poruncile mele!" Şi care sunt poruncile lui Cristos? Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dar, aşa cum lanterna are nevoie de baterie pentru a ilumina, aşa şi noi avem nevoie de un izvor imens şi o iubire infinită din care să ne potolim setea, din care să tragem putere şi curaj pentru a putea dărui acea iubire.
Iată de ce Isus nu ne lasă singuri: "Şi eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, să fie cu voi în veac, Duhul adevărului, pe care lumea nu poate să-l primească, pentru că nu-l vede, nici nu-l cunoaşte; voi îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!"
Să ne bucurăm de prezenţa Duhului Sfânt care ne-a fost dăruit de Dumnezeu prin intermediul Bisericii. Ce frumos ar fi să facem să strălucească lumina Duhului Sfânt care este în noi! Ce frumos ar fi dacă fiecare dintre noi ar avea puterea să lumineze măcar viaţa unei persoane! Vom fi adevărate instrumente prin care lucrează Cristos, intim uniţi acţiunii Duhului Sfânt.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Să avem curajul de a vesti şi altora credinţa noastră şi bucuria că avem un răscumpărător atât de mare. Învierea lui Cristos din morţi ne-a deschis calea spre viaţa veşnică, iar drumul pe care îl parcurgem în această viaţă pământească este unul al Duhului Sfânt. Biserica mereu celebrează sacramentele - daruri ale lui Isus înviat - prin puterea Duhului Sfânt şi, astfel, sfinţind viaţa membrilor ei, adică a Bisericii, îi conduce spre scopul final al vieţii lor: mântuirea.
Cristos a înviat!
