Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
La 2 aprilie 2005, lumea întreagă a primit înmărmurită ştirea că la ora 21.37, Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea, de pie memorie, s-a întors în casa Tatălui. Lumea întreagă a încremenit pentru un moment, pentru că a plecat cineva apropiat. Moartea sa a mişcat inimile multor oameni din lumea întreaga. Mass-media a preluat dintre toate cuvântările papei în mod special aceste cuvinte: "Nu vă temeţi!" Aceste cuvinte au îndepărtat toate temerile şi au trezit speranţele. Sfântul Părinte repeta deseori: "Nu vă temeţi, nu vă fie frică să vă încredeţi lui Isus". "El este calea, adevărul şi viaţa". Trecând din aceasta viaţă, se bucura că se întoarce în casa Tatălui. Moartea sa, ca şi jertfa vieţii sale, a fost sigiliul unei existenţe dăruite în întregime lui Cristos, asemănătoare cu a lui Cristos, în trăsăturile suferinţei şi abandonării încrezătoare în braţele Tatălui ceresc: "Lăsaţi-mă să merg la Tatăl!"
Ascultând evanghelia duminicii de astăzi, descoperim în cuvintele de despărţire ale lui Isus cum el îi pregăteşte pe ucenicii săi pentru momentele grele ale pătimirii şi morţii sale: "Să nu se tulbure inima voastră"; "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa"; "Eu merg la Tatăl".
Meditând acest discurs de adio, observăm că predomină tema căii, a drumului şi a călătoriei. Cristos, care este calea ce ne conduce la Tatăl, merge la Tatăl pe drumul iubirii. Sfântul Părinte care a fost un mare pelerin, ne arăta mereu că singura cale este Cristos, este iubirea ce ne conduce la casa Tatălui ceresc.
Misterioasă este iubirea lui Cristos, pe care nu o vom înţelege. "În casa Tatălui meu sunt multe lăcaşuri"; "Eu mă duc să vă pregătesc un loc". Isus îşi împarte cu noi casa sa, casa Tatălui, pentru că "eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine!"
Adevărata iubire se dovedeşte prin deschiderea propriei case şi primirea persoanei iubite. Casa este propria lume, este lumea în care nimeni nu poate intra atâta timp cât nu i se deschide. Şi dacă cineva iubeşte, îl conduce pe cel iubit în casa sa, oferindu-i posibilitatea de a se împărtăşi din bunurile sale. Atunci casa sa devine casa persoanei iubite. Astfel, persoana poate să se simtă în casă în siguranţă. Casa proprie devine casa celeilalte persoane.
Posedarea casei este expresia iubirii. Nu se poate iubi cu adevărat neavând unde să conduci persoana iubită. Cei fără de casă nu pot trăi (simţi) iubirea. Fiecare trebuie să aibă propria casă, oricât de mică şi de simplă. Este clar că aici nu este vorba de o casă cu cei patru pereţi din cărămidă sau din lemn. Casa este inima deschisă pentru alţii, pentru ceilalţi.
Dobândirea iubirii înseamnă un efort pentru construirea unei case, aşa încât toţi cei pe care îi iubim să poată locui acolo. Astfel, casa devine o realitate mereu vie. Ea se realizează prin aducerea unui nou locatar. Cel mai simplu, aceasta se poate observa într-o familie, prin căsătorie. La început, cei căsătoriţi îşi construiesc împreună o casă, unind într-una singură tot ceea ce au avut până atunci sau mutându-se unul la celălalt, din iubire. Iar când apare şi un copil, acesta locuieşte de drept în casa părinţilor, devenind colocatar.
Dar o casă cu adevărată ideală este aceea a Tatălui nostru ceresc, pe care însuşi Isus Cristos o va împărţi cu noi. După modelul acesta, trebuie sa ne construim şi noi toate casele pe pământ, pătrunse de iubire şi de pace. Acesta este idealul, este şansa ieşirii în lume a adevăratei iubiri. Aceasta este casa Tatălui pe care Cristos Domnul o va împărţi cu noi. În faţa unei astfel de şanse stăm noi, creştinii, dacă îl vom urma pe Isus.
Isus Cristos devine pentru noi cale, atunci când ne descoperă adevărul în care trebuie să credem, atunci când ne dă acele învăţături după care trebuie să trăim. Adevărurile sunt greu de acceptat, iar învăţăturile greu de împlinit, de aceea mulţi îl părăsesc pe Isus. Cei care nu primesc adevărul, cei care îl resping se poticnesc şi cad, "fiindcă nu dau ascultare cuvântului la care sunt chemaţi", spune sfântul apostol Petru în lectura a doua. Vedem ce se întâmplă când se respinge etica creştină în căsătorie: se ajunge la căderea şi destrămarea familiei. Renunţând la obligaţiile creştineşti în educaţia copiilor, se ajunge adesea la catastrofe familiale.
Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Ştim ce este o cale sau ce este un drum. Pe un drum se merge, se calcă. Uneori mai greu, alteori mai uşor; pe jos, cu maşina sau cu căruţa. Oricum, calea îi ajută pe toţi în umilinţa ei: este călcată, scuipată, murdărită, găurită, insultată. Nu este nicio cale care să nu ducă nicăieri, fiecare are mereu o ţintă. Isus este calea care duce la Tatăl, deşi a fost călcat, scuipat, lovit, murdărit, insultat. El arată mereu aceeaşi ţintă: "Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine".
În lumea de astăzi sunt multe căi. Omul mereu se află la câte o răscruce de drumuri şi mereu trebuie să ia o decizie alegând calea cea adevărată, calea cea mai sigură, cea mai corectă. Din mănunchiul diferitelor drumuri, Isus ne arată fiecăruia dintre noi drumul, calea care este el însuşi. Şi cel care se hotărăşte să meargă pe această cale ajunge cu siguranţă la casa Tatălui, o casă trainică, veşnică.
Cristos devine calea noastră de unire cu Dumnezeu Tatăl: "Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine!" "Prin mine" înseamnă: prin roadele mântuirii, care sunt sacramentele, pe care însuşi Cristos Domnul le-a instituit şi în care el însuşi acţionează. Însuşi Cristos iartă, arătând adevărul în sacramentul Pocăinţei, însuşi Cristos este prezent în Euharistie pentru a hrăni şi a da viaţă. Şi dacă el însuşi ne propune această singură cale de unire cu Dumnezeu, nu ne este permis să fim indiferenţi.
Cristos ne conduce la unirea cu Tatăl pentru că el este unit cu Tatăl. Cristos este mereu unit cu Tatăl şi aceasta o explică atunci când spune: "Nimeni nu vine la Tatăl", şi nu spune "Nimeni nu merge la Tatăl".
Când Isus ne spune "Eu sunt calea", în mod automat ne spune că noi suntem călători, ne dă garanţia că pe această "cale" nu ne putem rătăci şi că vom ajunge cu siguranţă la ţintă, dacă vom fi cu el.
Şi un ultim aspect: cât suntem pe cale, în trafic, trebuie să respectăm regulile, normele care ne ajută să ajungem vii la ţintă, dar în acelaşi timp trebuie să-i respectăm şi pe ceilalţi participanţi la trafic, pe toţi oamenii care ne înconjoară, să nu-i şicanăm, căci suntem chemaţi să-i respectăm pe toţi şi chiar să-i ajutăm să ajungem cu toţii la ţintă, în casa Tatălui. Toţi suntem poporul lui Dumnezeu. Toţi trebuie să avem aceeaşi ţintă: Dumnezeu. Să ne străduim ca prin Isus Cristos, care ne sfinţeşte, să ajungem cu toţii la mântuire, în casa Tatălui, prin credinţă: "Cinste vouă, care credeţi!"
"Voi sunteţi un popor sfânt, poporul lui Dumnezeu, voi sunteţi un neam ales, voi, aşadar, aveţi misiunea de a vesti în lume, în faptele voastre, faptele măreţe ale aceluia care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină". Amin. Cristos a înviat!
