Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Se împlinesc astăzi 153 de ani de când, la 8 decembrie 1854, în faţa mulţimii care inunda bazilica "Sfântul Pentru" din Roma, fericitul papă Pius al IX-lea proclama dogma "Neprihănitei Zămisliri" cu următoarele cuvinte: "Declarăm, pronunţăm şi definim că învăţătura despre preafericita Fecioară Maria - care din primul moment al conceperii ei, printr-un har deosebit şi un privilegiu din partea Dumnezeului atotputernic şi în vederea meritelor lui Isus Cristos, a fost păstrată neatinsă de pata păcatului originar - este revelată de Dumnezeu şi de aceea trebuie crezută cu tărie şi pentru totdeauna de toţi creştinii" (Bula Ineffabilis Deus).
Papa însuşi povesteşte într-o mărturisire personală amintirea acelui moment deosebit: "Când am început să proclam decretul dogmatic, îmi simţeam vocea neputincioasă în faţa mulţimii imense care umplea bazilica vaticană, însă când am ajuns la formula centrală a dogmei, Dumnezeu însuşi a dat vicarului său o aşa forţă şi o aşa putere supranaturală încât a răsunat întreaga bazilică. Iar eu am fost aşa de impresionat de acest ajutor divin încât a trebuit să mă opresc pentru a lăsa să curgă lacrimile de bucurie care-mi invadau ochii şi inima" (B. Giuliani, Gli atti di Pio IX per la definizione dogmatica dell'Immacolata Concezione).
Chiar dacă dogma, adică adevărul de credinţă al Neprihănitei Zămisliri - solemnitatea cea mai înaltă şi mai preţioasă a reginei tuturor sfinţilor - a fost proclamată în anul 1854, istoria devoţiunii Neprihănitei Maria, Maica Domnului nostru Isus Cristos, ferită de pata păcatului, este mult mai veche. Credinţa poporului lui Dumnezeu precedă cu secole, ba chiar cu milenii proclamarea oficială a Bisericii, care nu a introdus o noutate, ci a încoronat o lungă tradiţie liturgică. Deja în secolul al IX-lea, această solemnitate era celebrată în timpul Adventului pentru a însufleţi aşteptarea Fiului lui Dumnezeu, admirând-o şi invocând-o pe Maria, prima dintre creaturi care l-a primit şi l-a adus în lume.
De-a lungul întregului Evului Mediu, predicatorii populari şi teologii au cultivat această devoţiune vie în inima credincioşilor, fiind una dintre sărbătorile cele mai îndrăgite şi aşteptate. În anul 1830 sfânta Fecioară i-a apărut sfintei Ecaterina Laboure, încredinţându-i medalia miraculoasă, cu imaginea Neprihănitei, zămislită fără de păcat. Această medalie s-a bucurat de o imensă preţuire astfel încât mulţi episcopi au cerut Sfântului Părinte să proclame ca dogmă acest adevăr, care era în inima tuturor creştinilor. Astfel că în anul 1854 fericitul papă Pius al IX-lea a recunoscut în mod oficial adevărul acestui mister.
După patru ani, la 25 martie 1858, în timpul apariţiilor de la Lourdes, atunci când mica Bernadeta îi cere numele doamnei preafrumoase pe care o întâlnea de câteva luni, aceasta i-a spus: "Eu sunt Neprihănita Zămislire". Un titlu pe care Bernadeta nu l-a mai auzit niciodată şi pe care, de frică să nu-l uite l-a repetat mereu până acasă pentru a-l spune parohului. Vittorio Messori, un cunoscut scriitor catolic italian contemporan, spunea în legătură cu acest eveniment: "Putem spune că a fost pentru prima dată în istoria Bisericii când Dumnezeu a voit să confirme personal o dogmă promulgată de reprezentantul său pe acest pământ".
Am sintetizat în câteva cuvinte istoria acestui adevăr de credinţă, care chiar dacă nu are o confirmare directă în Sfânta Scriptură, este susţinut de aceasta şi este înrădăcinat în tradiţia vie a credinţei. Este o istorie mult mai complexă şi mai agitată, încărcată de tensiuni şi de dispute teologice între cei care au apărat acest adevăr şi cei care l-au negat, o istorie pe care fericitul papă Pius al IX-lea a înfruntat-o cu mult curaj, susţinut de credinţa vie a Bisericii, şi o istorie care continuă şi astăzi, fiind încă mulţi care se împotrivesc şi care condamnă Biserica pentru că a definit în mod oficial această dogmă.
Iată de ce suntem chemaţi astăzi iubiţi credincioşi să devenim mai conştienţi de darul pe care misterul Neprihănitei Zămisliri îl reprezintă pentru viaţa de credinţă şi să ne umplem şi noi de bucurie sfântă admirând minunile de har pe care Domnul le-a revărsat asupra Mariei şi le revarsă necontenit şi asupra noastră.
Cum putem înţelege acest mister extraordinar, acest dar minunat al preacuratei Fecioare Maria? Să încercăm să-l vedem în ansamblul istoriei mântuirii.
Omenirea, la începuturile istoriei, a pierdut darul cel mai important pe care l-a primit prin creaţie: prietenia şi prezenţa lui Dumnezeu. Primii oameni, lăsându-se înşelaţi de diavol, l-au refuzat pe Dumnezeu rupând alianţa oferită de el. Cu păcatul lor au dus departe de Dumnezeu şi pe urmaşii lor. Au pierdut prietenia Celui Preaînalt pentru ei şi pentru noi, aşa cum într-o familie o alegere greşită a părinţilor are consecinţe şi asupra fiilor.
Dumnezeu însă, în iubirea sa milostivă, a promis încă de la început victoria omenirii asupra răului şi la timpul potrivit ni l-a trimis pe Mântuitorul, născut dintr-o fecioară. Isus prin jertfa sa pe cruce i-a eliberat pe oameni de păcatul care-i ţinea departe de Dumnezeu, sclavi ai Celui Rău, şi a readus omenirea în casa Tatălui ceresc. Această taină se realizează pentru fiecare în măsura în care se uneşte cu Isus prin credinţă şi prin sacramente. Aceasta este taina mântuirii, sensul ultim al credinţei noastre.
Maria a fost şi ea mântuită de Isus, dar într-un mod special. Maria a fost ferită de păcat în mod preventiv, adică a fost ferită de experienţa însăşi a păcatului. Noi toţi am fost eliberaţi şi scoşi afară din starea de duşmănie şi de depărtare de Dumnezeu. Maria însă nu a căzut niciodată în această stare. Noi am fost scoşi din noroiul păcatului, ea nu a călcat niciodată în el. În ea străluceşte pe deplin opera mântuirii. Maria este prima mântuită într-un mod personal şi sublim. Ea s-a bucurat în mod anticipat de mântuirea înfăptuită de Isus care se desfăşoară şi astăzi în istorie. Este singurul caz în istorie în care Fiul, fiind înaintea Mamei, şi-o alege aşa cum doreşte el: Neprihănit Zămislită. Încă din primul moment al conceperii în sânul sfintei Ana, Maria a fost în întregime a lui Dumnezeu, a fost învăluită de iubirea sa, fără ca păcatul să o poată atinge, nici atunci şi nici mai târziu de-a lungul vieţii.
Neprihănită înseamnă fără pată. Înţelegem astfel că păcatul este pata, mizeria care întunecă frumuseţea omului şi-i umbreşte fiinţa. Această umbră înseamnă, de fapt, închiderea omului în sine însuşi, refuzul prieteniei cu Dumnezeu şi al deschiderii faţă de semeni. Umbra păcatului este umbra egoismului care umple de tenebre sufletul firav al omului.
Maria în schimb este "toată frumoasă", "toată sfântă", este neprihănită pentru că în ea Dumnezeu a pregătit locaş însăşi Sfintei Treimi, iubirii prin excelenţă. Cea "plină de har" îl are pe Domnul din primul moment în care inima a început să-i bată în sânul mamei, aşa cum am auzit din gura îngerului: "Bucură-te, plină de har, Domnul este cu tine!" Salutul arhanghelului Gabriel din momentul Bunei-Vestiri exprimă în cele câteva cuvinte toată taina Neprihănitei Zămisliri: Maria este plină de har, în fiinţa ei nu-şi găseşte loc păcatul pentru că Domnul este cu ea.
Dar ce înseamnă pentru Biserică şi pentru fiecare dintre noi, iubiţi credincioşi, celebrarea misterului Neprihănitei Zămisliri? Ce ne spune astăzi Maria nouă, credincioşilor acestui timp împovărat de încă două mii de ani de istorie?
Evangheliile vorbesc puţin despre Maria, nu pentru că nu ar avea ce să ne spună sau pentru că ar fi lipsită de importanţă, ci pentru că prezenţa ei este prin excelenţă "ascunsă" şi chiar dacă nu o vedem, o intuim mereu alături de Isus, căruia îi poartă de grijă de la naştere până la mormânt. Maria vorbeşte puţin, dar ceea ce ne spune este sinteza unei personalităţi originale, o personalitate feminină şi umană în care se împlineşte chipul "omului nou" inaugurat de Cristos şi lăsat în Biserică drept ideal de perfecţiune umană.
Neprihănit Zămislită, Maria nu devine o zeiţă, nu este luată din istorie şi din mijlocul nostru pentru a fi ridicată la un rang superior, harul nu distruge natura umană, nu-i anulează limitele şi nu o transformă în altceva, ci îi dăruieşte posibilităţi noi de împlinire. Plină de har, Maria nu devine o marionetă în mâinile lui Dumnezeu, ci are libertatea de a alege, de a se dărui conştient şi a spune da, şi nu fără efort, chemării divine.
La cuvintele îngerului Maria şovăie, se tulbură, simte frică în faţa planului lui Dumnezeu, pune întrebări şi cere lămuriri, dar atunci când nu reuşeşte să mai înţeleagă până la capăt nu se blochează, nu se resemnează, ci se abandonează cu credinţă în mâinile Domnului. În acest moment putem înţelege cum operează harul. Maria a rămas în istorie, om ca toţi oamenii, a suferit, s-a îngrijorat, a simţit teama, dar nu a rămas închisă în limitele acestei lumi, ci s-a deschis cu mult curaj prin credinţă şi speranţă prezenţei lui Dumnezeu. Maria a zdrobit capul şarpelui, al ispititorului care ne îndeamnă şi ne amăgeşte să ne închidem în noi înşine, în loc să ne deschidem harului lui Dumnezeu.
Însă a celebra misterul Neprihănitei Zămisliri înseamnă a celebra taina Botezului nostru prin care şi fiinţa noastră a fost îmbrăcată de har. Asemenea Mariei, creştinul adevărat este acela care nu se blochează din cauza limitelor, a fragilităţii şi a imperfecţiunii naturii umane, ci păşeşte plin de curaj pe calea indicată de Domnul. Folosind o imagine din evanghelie, creştinul nu este acela care se plânge din cauza vânturilor, a ploilor şi a furtunilor care îi lovesc casa, ci se ancorează tot mai adânc în cuvântul şi voinţa lui Dumnezeu.
În faţa concepţiilor tot mai pesimiste ale psihologiei moderne care vede în natura umană doar latura instinctivă şi limitele ei, în faţa propriei noastre experienţe dureroase a păcatului, a căderilor şi a rătăcirilor astăzi sufletul, totuşi ni se umple inima de bucurie şi speranţă contemplând lucrarea minunată a harului în viaţa Maicii Preacurate. Vedem realizată în Maria aspiraţia cea mai profundă a inimii omului: aspiraţia către libertatea adevărată. Nu mai avem dreptul să ne resemnăm şi să ne plângem din cauza slăbiciunilor noastre, ci descoperim orizontul nou al vieţii harului şi al minunilor pe care Domnul le face în viaţa celor care se încred în el; suntem cu adevărat liberi, iubiţi credincioşi, dragi ascultători, atunci când inima noastră nu mai este sclavă lucrurilor şi plăcerilor acestei lumi, ci îşi găseşte bucuria în Domnul. Nu trebuie să aşteptăm ca Domnul să îndepărteze toate dificultăţile din viaţa noastră, ci să-i spunem "da" din adâncul inimii şi nimic nu ni se va mai părea imposibil.
În urmă cu trei ani, la 8 decembrie 2004, se încheia Sinodul Diecezan pe care Preasfinţitul Petru Gherghel l-a pus sub ocrotirea Neprihănitei ca semn al dorinţei Bisericii noastre locale de a înainta în largul acestei lumi fără frică şi fără complexe. Chiar dacă timpurile pe care le trăim sunt grele, chiar dacă pe umerii ei apasă griji de tot felul, asemenea Mariei, Biserica răspunde "da" chemării divine şi se încredinţează pe deplin harului său.
Tot la 8 decembrie, an de an, generaţii şi generaţii de candidaţi la sfânta Preoţie au spus "da" chemării lui Dumnezeu în momentul în care au fost hirotoniţi diaconi. Toţi aceştia au repetat în timp "da"-ul încrezător al Mariei, retrăind acele momente de nelinişte în faţa unui pas atât de important al vieţii şi apoi de bucurie profundă pentru că şi-au pus întreaga viaţă în mâinile lui Dumnezeu.
Şi noi astăzi, iubiţi credincioşi şi dragi ascultători, regăsim curajul de a învinge teama, prejudecăţile şi mentalitatea acestei lumi şi împreună cu Maria să-i spunem Domnului din inimă: "Iată, eu sunt slujitoarea (slujitorul) Domnului: fie mie după cuvântul tău!"
