Profesiunea de credinţă
şi
Jurământul de fidelitate cu ocazia
primirii unei funcţii de îndeplinit în numele Bisericii
Notă de prezentare
Credincioşii, chemaţi să exercite o funcţie în numele Bisericii, sunt obligaţi să facă "Profesiunea de credinţă", conform formulei aprobate de către Scaunul Apostolic (cf. can. 833). De asemenea, obligaţia unui special "Jurământ de fidelitate" care se referă le îndatoririle speciale inerente funcţiei ce se primeşte, mai înainte prescrisă numai pentru episcopi, a fost extinsă la categoriile de persoane numite în canonul 833, nr. 5-8. De aceea, a fost necesară pregătirea unor texte potrivite în acest scop, făcându-le prin stil şi conţinut să fie cât mai conforme cu învăţătura conciliului Vatican II şi a documentelor care au urmat.
Ca formulă a "Professio fidei" este repropusă integral prima parte a textului precedent în vigoare din 1967 care conţine Simbolul niceno-constantinopolitan (1). Cea de-a doua parte a fost modificată, subîmpărţind-o în trei propoziţii, cu scopul de a distinge mai bine tipul de adevăr şi asentimentul corespunzător recerut.
Formula acestui "Iusiurandum fidelitatis in suscipiendo officio nomine Ecclesiae exercendo", înţeleasă ca un adaos la "Professio fidei", a fost stabilită pentru categoriile de credincioşi enumeraţi la can. 833, nr. 5-8. Este vorba despre un text nou; în el sunt prevăzute unele variante pentru propoziţiile 4 şi 5 pentru folosirea lor de către superiorii majori ai institutelor de viaţă consacrată şi ai societăţilor de viaţă apostolică (cf. can. 833, nr. 8).
Textele noilor formule de "Professio fidei" şi de "Iusiurandum fidelitatis" vor intra în vigoare la data de 1 martie 1999.
* * *
Profesiune de credinţă
Formulă de folosit în cazurile în care este prescrisă profesiunea de credinţă.
Eu N.N. cred cu tărie şi mărturisesc toate şi fiecare în parte câte sunt cuprinse în Simbolul credinţei, şi anume:
Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, creatorul cerului şi al pământului, al tuturor văzutelor şi nevăzutelor.
Cred într-unul Domn, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, unul-născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu creat, de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri. S-a întrupat de la Duhul Sfânt, din Maria Fecioară şi s-a făcut om. S-a răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat, a pătimit şi s-a îngropat. A înviat a treia zi după Scripturi şi s-a suit la cer; şade de-a dreapta Tatălui şi iarăşi va veni cu mărire să judece pe cei vii şi pe cei morţi, a cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
Cred în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, care de la Tatăl şi de la Fiul purcede, care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit şi a grăit prin profeţi.
Cred într-una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică. Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor, aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni. Amin.
Cred, de asemenea, cu tărie tot ceea ce este cuprins în cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis şi ceea ce Biserica, fie printr-o sentinţă solemnă, fie prin magisteriul obişnuit şi universal, propune pentru a fi crezut ca revelat de către Dumnezeu.
Accept şi ţin cu tărie, toate adevărurile şi fiecare în parte referitor la învăţătura care priveşte credinţa sau moravurile propuse de către Biserică în mod definitiv.
Îmbrăţişez, de asemenea, cu supunerea religioasă a voinţei şi intelectului, învăţăturile pe care pontiful roman sau colegiul episcopal le propun atunci când îşi exercită magisteriul lor autentic, chiar dacă nu intenţionează să le proclame printr-un act definitiv.
Jurământ de fidelitate
cu ocazia primirii unei funcţii
de îndeplinit în numele Bisericii
Formulă de folosit de către toţi credincioşii indicaţi în can. 833, nr. 5-8.
Eu N.N. primind funcţia de..., promit să păstrez totdeauna comuniunea cu Biserica Catolică, atât în cuvintele mele, cât şi în modul meu de a acţiona.
Voi îndeplini cu multă sârguinţă şi fidelitate îndatoririle la care sunt obligat faţă de Biserică, atât universală cât şi locală, în care, conform normelor de drept, am fost chemat să-mi exercit slujirea.
În îndeplinirea funcţiei, care mi-a fost încredinţată în numele Bisericii, voi păstra integru şi voi transmite şi învăţa cu fidelitate tezaurul credinţei, respingând orice doctrină contrară acestui tezaur.
Voi urma şi voi sprijini disciplina comună întregii Biserici şi voi avea grijă de respectarea tuturor legilor bisericeşti, în special cele cuprinse în Codul de drept canonic.
Voi respecta cu supunere creştină ceea ce sfinţii păstori declară ca doctori şi învăţători autentici ai credinţei sau hotărăsc în calitate de capi ai Bisericii, şi voi acorda cu fidelitate ajutor episcopilor diecezani, pentru ca acţiunea apostolică, ce trebuie exercitată în numele şi prin mandatul Bisericii, să fie îndeplinită în comuniune cu Biserica.
Aşa să mă ajute Dumnezeu şi aceste sfinte Evanghelii pe care le ating cu mâinile mele.
(Variaţii ale paragrafului 4 şi 5 ale formulei de jurământ
de folosit de către credincioşii indicaţi în can. 833,
nr. 8)
Voi sprijini disciplina comună întregii Biserici şi voi promova respectarea tuturor legilor bisericeşti, în special cele cuprinse în Codul de drept canonic.
Voi respecta cu supunere creştină ceea ce sfinţii păstori declară ca doctori şi învăţători autentici ai credinţei sau hotărăsc în calitate de capi ai Bisericii, şi în unire cu episcopii diecezani, rămânând intacte caracterul şi scopul institutului meu, voi îndeplini de bunăvoie munca mea pentru ca acţiunea apostolică, ce trebuie exercitată în numele şi prin mandatul Bisericii, să fie îndeplinită în comuniune cu Biserica.
* * *
Notă doctrinală explicativă
a formulei de încheiere a Professio fidei
1. Încă de la începuturile sale, Biserica a mărturisit credinţa în Domnul răstignit şi înviat, adunând în unele formule conţinutul fundamental al credinţei sale. Evenimentul central al morţii şi învierii Domnului Isus, exprimat mai întâi prin formule simple şi mai apoi prin formule mai elaborate (2), a permis să se dea viaţă acelei neîntrerupte mărturisiri de credinţă, prin care Biserica a transmis fie ce primise de pe buzele şi din faptele lui Cristos, fie ce a învăţat "sub inspiraţia Duhului Sfânt" (3).
Însuşi Noul Testament este martor privilegiat al primei mărturisiri proclamată de către ucenici, imediat după evenimentele Paştelui: "Înainte de toate, eu v-am transmis ceea ce am primit, anume că Cristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, că a fost înmormântat şi a treia zi, potrivit Scripturilor, a înviat; că i s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece" (4).
2. Din acest nucleu imutabil care-l mărturiseşte pe Isus Fiul lui Dumnezeu şi Domn, de-a lungul secolelor s-au dezvoltat simbolurile ca o mărturie a unităţii credinţei şi a comuniunii Bisericilor. În ele sunt cuprinse adevărurile fundamentale pe care fiecare credincios este ţinut să le cunoască şi să le mărturisească. Tocmai din acest motiv, mai înainte de a primi Botezul, catecumenul trebuie să facă profesiunea sa de credinţă. Şi sfinţii părinţi adunaţi în concilii, venind în întâmpinarea exigenţelor istorice care cereau prezentarea mai elaborată a adevărurilor credinţei sau apărarea ortodoxiei sale, au formulat noi simboluri care ocupă până în zilele noastre "un loc cu totul deosebit în viaţa Bisericii" (5). Varietatea acestor simboluri exprimă bogăţia unicei credinţe şi nici unul dintre ele nu este depăşit şi nici nu devine inutil prin formularea unei ulterioare profesiuni de credinţă corespunzătoare noilor situaţii istorice.
3. Promisiunea lui Cristos Domnul de a-l dărui pe Duhul Sfânt, care "va călăuzi la tot adevărul" (6), sprijină continuu drumul Bisericii. Tocmai de aceea, în decursul istoriei sale, unele adevăruri au fost definite ca deja dobândite prin asistenţa Duhului Sfânt şi de aceea sunt etape vizibile ale împlinirii promisiunii originare. În orice caz, alte adevăruri trebuie să mai fie încă profund înţelese, mai înainte de a putea ajunge la posesia deplină a ceea ce Dumnezeu, în misterul iubirii sale, a voit să descopere oamenilor pentru mântuirea lor (7).
În grija ei pastorală, chiar recent Biserica a considerat oportun să exprime într-o manieră mai explicită credinţa dintotdeauna. De asemenea, unor credincioşi, chemaţi să îndeplinească funcţii speciale în comunitate în numele Bisericii, li s-a impus obligatoriu profesiunea de credinţă în mod public, conform formulei aprobate de către Scaunul Apostolic (8).
4. Această nouă formulă a Professio fidei, care repropune Simbolul niceno-constantinopolitan, se încheie prin adăugarea a trei propoziţii sau articole, care au scopul de a distinge mai bine ordinea adevărurilor la care aderă credinciosul. Merită să fie clarificată explicarea coerentă a acestor articole, pentru ca semnificaţia lor originară dată de către magisteriul Bisericii să fie bine înţeleasă, primită şi păstrată în întregime.
În accepţia de astăzi s-a ajuns să se condenseze în jurul cuvântului "Biserică" diferite conţinuturi care, deşi adevărate şi coerente, au totuşi nevoie să fie precizate în momentul în care se face referire la funcţiuni specifice şi proprii subiecţilor care acţionează într-însa. În acest sens, este clar că referitor la problemele de credinţă sau morală, subiectul unic abilitat să desfăşoare funcţia de a învăţa cu autoritate obligatorie pentru credincioşi este suveranul pontif şi colegiul episcopilor în comuniune cu el (9). De fapt, episcopii sunt "învăţători autentici" ai credinţei, "adică îmbrăcaţi cu autoritatea lui Cristos" (10), întrucât din instituire divină ei sunt succesorii apostolilor "în magisteriu şi în conducerea pastorală": ei exercită împreună cu pontiful roman puterea supremă şi deplină asupra întregii Bisericii, chiar dacă această putere nu poate fi exercitată decât cu consimţământul pontifului roman (11).
5. Prin formula primului articol: "Cred şi mărturisesc cu tărie tot ceea ce cuprinde cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis şi ceea ce Biserica, fie printr-o sentinţă solemnă, fie prin magisteriul obişnuit şi universal, propune pentru a fi crezut ca revelat de către Dumnezeu", se intenţionează să se spună că obiectul învăţat este alcătuit din toate acele învăţături de credinţă divină şi catolică pe care Biserica le propune ca divin şi formal revelate şi, ca atare, nu pot fi modificate (12).
Aceste învăţături sunt cuprinse în cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis şi sunt definite printr-o sentinţă solemnă ca adevăruri divin revelate, fie de către pontiful roman atunci când vorbeşte "ex cathedra", fie de către colegiul episcopilor adunat în conciliu, fie sunt infailibil propuse de către magisteriul obişnuit şi universal pentru a fi crezute.
Aceste învăţături comportă din partea tuturor credincioşilor asentimentul de credinţă teologală. Din acest motiv, acela care cu încăpăţânare le-ar pune la îndoială sau le-ar nega, cade în erezie, aşa cum arată respectivele canoane din codurile canonice (13).
6. Cea de-a doua propoziţie din Professio fidei afirmă: "Accept şi ţin cu tărie toate adevărurile şi fiecare în parte referitor la învăţătura care priveşte credinţa sau morala propuse de către Biserică în mod definitiv". Obiectul propus prin această formulă cuprinde toate acele învăţături care privesc domeniul dogmatic sau moral (14), care sunt necesare pentru păzirea şi expunerea cu fidelitate a tezaurului credinţei, chiar dacă nu au fost propuse de către magisteriul Bisericii ca formal revelate.
Aceste învăţături pot fi definite în formă solemnă de către pontiful roman când vorbeşte "ex cathedra" sau de către colegiul episcopilor adunat în conciliu, sau pot fi infailibil învăţate de către magisteriul obişnuit şi universal al Bisericii ca "sententia definitive tenenda" (15). De aceea, fiecare credincios este obligat să-şi dea faţă de aceste adevăruri asentimentul său ferm şi definitiv, bazat fiind pe asistenţa acordată magisteriului Bisericii de către Duhul Sfânt, şi pe doctrina catolică a infailibilităţii magisteriului în aceste materii (16). Acela care le-ar nega ar lua o atitudine de refuz faţă de adevărul doctrinei catolice (17) şi de aceea nu ar fi în comuniune deplină cu Biserica Catolică.
7. Adevărurile referitoare la acest al doilea articol pot fi de natură diferită şi, prin urmare, îmbracă un caracter diferit prin raportul lor cu revelaţia. De fapt, există adevăruri care sunt în mod necesar legate de revelaţie în virtutea unui raport istoric, în timp ce alte adevăruri evidenţiază o legătură logică, exprimând o etapă în maturizarea cunoaşterii aceleaşi revelaţii pe care Biserica este chemată să o realizeze. Faptul că aceste învăţături nu sunt propuse ca formal revelate, întrucât adaugă la realitatea credinţei elemente care nu sunt revelate sau încă nu sunt recunoscute expres ca atare, nu le ia nimic din caracterul lor definitiv, care este recerut cel puţin de intrinseca legătură cu adevărul revelat. De asemenea, nu se poate exclude ca la un anumit punct al dezvoltării dogmatice, înţelegerea atât a realităţilor cât şi a cuvintelor tezaurului credinţei să poată progresa în viaţa Bisericii, iar magisteriul să ajungă să proclame unele din aceste învăţături chiar ca dogme de credinţă divină şi catolică.
8. În ceea ce priveşte natura asentimentului ce trebuie dat adevărurilor propuse de către Biserică drept divin revelate (primul articol) sau de ţinut în mod definitiv (articolul al II-lea), este important de subliniat faptul că nu este nici o diferenţă cu privire la caracterul deplin şi irevocabil al asentimentului ce trebuie dat respectivelor învăţături. Diferenţa se referă la virtutea supranaturală a credinţei: în cazul adevărurilor de la primul articol, asentimentul este fondat direct pe credinţa în autoritatea cuvântului lui Dumnezeu (învăţături de fide credenda); în cazul adevărurilor de la cel de-al doilea articol, asentimentul se bazează pe credinţa în asistenţa acordată magisteriului de către Duhul Sfânt şi pe doctrina catolică a infailibilităţii magisteriului (învăţături de fide tenenda).
9. În orice caz, magisteriul Bisericii învaţă o doctrină ce trebuie crezută ca divin revelată (primul articol) sau ţinută într-o manieră definitivă (al doilea articol), printr-un act definitoriu sau nedefinitoriu. În cazul unui act definitoriu, este definit solemn un adevăr printr-o pronunţare "ex cathedra" din partea pontifului roman sau prin intervenţia unui conciliu ecumenic. În cazul unui act nedefinitoriu, este propusă infailibil o învăţătură a magisteriului obişnuit şi universal al episcopilor răspândiţi în lume în comuniune cu succesorul lui Petru. Această doctrină poate fi confirmată sau reafirmată de către pontiful roman, chiar fără a recurge la o definiţie solemnă, declarând explicit că ea aparţine învăţăturii magisteriului obişnuit şi universal ca adevăr divin revelat (primul articol) sau ca adevăr al doctrinei catolice (articolul al doilea). În consecinţă, atunci când cu privire la o învăţătură nu există o sentinţă în forma solemnă a unei definiţii, dar această învăţătură care aparţine patrimoniului depositum fidei este propusă de către magisteriul obişnuit şi universal - care-l include în mod necesar pe cel al papei -, atunci ea trebuie considerată ca propusă infailibil (18). Declaraţia de confirmare sau reafirmare din partea pontifului roman, în acest caz nu este un nou act de dogmatizare, ci este atestarea formală a unui adevăr deja posedat şi transmis în mod infailibil de către Biserică.
10. Cea de-a treia propoziţie din Professio fidei afirmă: "Îmbrăţişez, de asemenea, cu supunerea religioasă a voinţei şi intelectului învăţăturile pe care pontiful roman sau colegiul episcopal le propun atunci când îşi exercită magisteriul lor autentic, chiar dacă nu intenţionează să le proclame printr-un act definitiv".
La acest articol aparţin toate învăţăturile - în materie de credinţă sau morală - prezentate ca adevărate sau cel puţin sigure, chiar dacă nu au fost definite printr-o sentinţă solemnă şi nici nu au fost propuse ca definitive de către magisteriul obişnuit şi universal. În orice caz, aceste învăţături sunt expresia autentică a magisteriului obişnuit al pontifului roman sau al colegiului episcopal şi de aceea recer supunerea religioasă a voinţei şi intelectului (19). Ele sunt propuse pentru a dobândi o înţelegere mai profundă a revelaţiei, sau pentru a atrage atenţia asupra conformităţii unei învăţături cu adevărurile credinţei, sau, în sfârşit, pentru a atrage atenţia împotriva concepţiilor incompatibile cu aceste adevăruri sau împotriva opiniilor periculoase care pot conduce la eroare (20).
Propoziţia contrară acestor învăţături poate fi calificată respectiv ca eronată sau, în cazul învăţăturilor cu caracter moderat, ca temerară sau periculoasă şi de aceea "tuto doceri non potest" (21).
11. Exemplificări. Fără nici o intenţie de a fi exhaustive sau complete, pot fi amintite, cu scop pur indicativ, câteva exemple de învăţături referitoare la cele trei articole expuse mai sus.
Dintre adevărurile de la prima propoziţie, fac parte articolele de credinţă din Crez, diferitele dogme cristologice (22) şi mariane (23); învăţătura despre instituirea sacramentelor de către Cristos şi eficacitatea lor în ceea ce priveşte harul (24); învăţătura despre prezenţa reală şi substanţială a lui Cristos în Euharistie (25) şi natura sacrificală a celebrării euharistice (26); întemeierea Bisericii din voinţa lui Cristos (27); învăţătura despre primatul şi despre infailibilitatea pontifului roman (28); învăţătura despre existenţa păcatului original (29); învăţătura despre nemurirea sufletului spiritual şi despre răsplata imediată după moarte (30); lipsa erorii în textele sfinte inspirate (31); învăţătura cu privire la imoralitatea gravă a uciderii directe şi voluntare a unei fiinţe umane nevinovate (32).
În ceea ce priveşte adevărurile de la a doua propoziţie, cu referire la cele legate de revelaţia din necesitate logică, poate fi considerată, de exemplu, dezvoltarea cunoaşterii doctrinei legată de definiţia infailibilităţii pontifului roman, mai înainte de definiţia dogmatică a Conciliului Vatican I. Primatul succesorului lui Petru a fost totdeauna crezut ca o realitate revelată, chiar dacă până la Vatican I a rămas deschisă discuţia dacă elaborarea conceptuală subînţeleasă cuvintelor "jurisdicţie" şi "infailibilitate" trebuie considerată parte intrinsecă a revelaţiei sau numai o consecinţă raţională. În orice caz, deşi caracterul său de adevăr divin revelat a fost definit în Conciliul Vatican I, învăţătura despre infailibilitate şi despre primatul de jurisdicţie a pontifului roman era recunoscută ca definitivă deja în faza precedentă conciliului. Prin urmare, istoria arată clar că ceea ce a fost asumat în conştiinţa Bisericii era considerat încă de la început o învăţătură adevărată şi, succesiv, considerată ca definitivă, dar numai prin pasul final al definiţiei Conciliului Vatican I a fost primită ca adevăr divin revelat.
În ceea ce priveşte cea mai recentă învăţătură cu privire la doctrina hirotonirii preoţeşti rezervată numai bărbaţilor, trebuie urmat un proces similar. Suveranul pontif, deşi nu a voit să ajungă până la o definiţie dogmatică, a înţeles să reafirme că această doctrină trebuie ţinută în mod definitiv (33), deoarece, fiind bazată pe cuvântul lui Dumnezeu scris, constant păstrat şi aplicat în tradiţia Bisericii, a fost propusă infailibil de către magisteriul obişnuit şi universal (34). Aşa cum exemplul precedent poate să o demonstreze, nimic nu împiedică faptul ca în viitor, conştiinţa Bisericii să poată progresa până în a defini această învăţătură ca una ce trebuie crezută ca divin revelată.
De asemenea, se poate aminti învăţătura cu privire la iliceitatea eutanasiei, învăţată de enciclica Evangelium vitae. Confirmând faptul că eutanasia este "o violare gravă a legii lui Dumnezeu", papa declară că "această învăţătură este fundamentată pe legea naturală şi pe cuvântul lui Dumnezeu scris, este transmisă de tradiţia Bisericii şi învăţată de către magisteriul obişnuit şi universal" (35). Ar putea părea că în învăţătura despre eutanasie este un element pur raţional, dat fiind faptul că Scriptura pare să nu cunoască acest concept. Pe de altă parte, în acest caz iese la iveală relaţia reciprocă dintre ordinea credinţei şi cea a raţiunii: într-adevăr, Scriptura exclude clar orice formă de autodispunere de existenţa umană care în schimb este presupusă în practica şi teoria eutanasiei.
Alte exemple de învăţături morale propuse ca definitive de către magisteriul obişnuit şi universal al Bisericii sunt: învăţătura despre iliceitatea prostituţiei (36) şi despre iliceitatea desfrânării (37).
Referitor la adevărurile legate de revelaţia din necesitate istorică, care trebuie ţinute în mod definitiv, dar care nu vor putea fi declarate ca divin revelate, se pot da ca exemple legitimitatea alegerii suveranului pontif sau a celebrări unui conciliu ecumenic, canonizările sfinţilor (fapte dogmatice); declaraţia lui Leon al XIII-lea din scrisoarea apostolică Apostolicae curae despre invaliditatea hirotonirilor anglicane (38).
Ca exemple de învăţături care aparţin celei de-a treia propoziţii pot fi indicate în general învăţăturile propuse de către magisteriul autentic obişnuit în mod nedefinitiv, care recer un grad de adeziune diferenţiat, conform intenţiei şi voinţei manifestate, care iese în evidenţă mai ales fie din natura documentelor, fie din repropunerea deasă a aceleaşi doctrine, fie din semnificaţia expresiei verbale (39).
12. Prin diferitele Simboluri de credinţă, credinciosul recunoaşte şi atestă că mărturiseşte credinţa întregii Biserici. Tocmai din acest motiv, mai ales în simbolurile cele mai vechi, această conştiinţă eclezială se exprimă prin formula "Noi credem". Aşa cum învaţă Catehismul Bisericii Catolice: "«Eu cred» este credinţa Bisericii, mărturisită personal de către fiecare credincios, mai ales la Botez. «Noi credem» este credinţa Bisericii, mărturisită de către episcopii adunaţi în Conciliu sau, mai general, de către adunarea liturgică a celor credincioşi. «Eu cred» este de asemenea Biserica, mama noastră, care-i răspunde lui Dumnezeu prin credinţa ei şi care ne învaţă să spunem: «Eu cred», «Noi credem»" (40).
În fiecare profesiune de credinţă, Biserica verifică diferitele etape la care a ajuns în drumul său spre întâlnirea definitivă cu Domnul. Nici un conţinut nu este depăşit prin trecerea timpului; dimpotrivă, totul devine patrimoniu de neînlocuit prin care credinţa dintotdeauna, a tuturor şi trăită în orice loc, contemplă acţiunea veşnică a Duhului lui Cristos Înviat care însoţeşte şi dă viaţă Bisericii sale, conducând-o la plinătatea adevărului.
Roma, din Sediul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, 29 iunie 1998, în solemnitatea Sfinţilor Petru şi Paul, apostoli.
Card. Joseph Ratzinger, prefect
Tarcisio Bertone SDB, arhiepiscop emerit de Vercelli, secretar
Note
1. Cf. AAS 59 (1967), 1058.
2. În mod normal, formulele simple atestă împlinirea mesianică în Isus din Nazaret; cf., de ex., Mc 8,29; Mt 16,16; Lc
9,20: In 20,31; Fap 9,22. Formulele complexe, pe lângă înviere mărturisesc despre evenimentele principale din viaţa
lui Isus precum şi semnificaţia lor mântuitoare; cf., de ex., Mc 12,35-36; Fap 2,23-24; 1Cor 15,3-5; 1Cor 16,22; Fil
2,7.10-11; Col 1,15-20; 1Pt 3,19-22; Ap 22,20. Pe lângă formulele de mărturisire a credinţei referitoare la istoria
mântuirii şi la realitatea istorică a lui Isus din Nazaret care a culminat prin Paşte, există în Noul Testament profesiuni
de credinţă care privesc însăşi existenţa lui Isus; cf. 1Cor 12,3: "Isus este Domnul". În Rom 10,9 cele două forme de
mărturisire sunt împreună.
3. Cf. Conciliul ecumenic Vatican II, Const. dogm. Dei Verbum, 7.
4. 1Cor 15,3-5.
5. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 193.
6. In 16,13.
7. Cf. Conciliul ecumenic Vatican II, Const. dogm. Dei Verbum, 11.
8. Cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Profesiunea de credinţă şi Jurământul de fidelitate, AAS 81 (1989),
104-106; Codul de drept canonic, can. 833.
9. Cf. Conciliul ecumenic Vatican II, Const. dogm. Lumen gentium, 25.
10. Ibid, nr. 25.
11. Cf. ibid, nr. 22.
12. Cf. DS 3074.
13. Cf. Codul de drept canonic, can. 750 şi 751; 1364, §1; Codul canoanelor Bisericilor orientale, can. 598; 1436, §1.
14. Cf. Paul al VI-lea, Scris. enc. Humanae vitae, 4: AAS 60 (1968), 483.; Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Veritatis
splendor, 36-37: AAS 85 (1993), 1162-1163.
15. Cf. Conciliul ecumenic Vatican II, Const. dogm. Lumen gentium, 25.
16. Cf. Conciliul ecumenic Vatican II, Const. dogm. Dei Verbum 8 şi 10; Congregaţia pentru Doctrina Credinţei,
Declaraţia Mysterium Ecclesiae, 3: AAS 65 (1973), 400-401.
17. Cf. Ioan Paul al II-lea, Motu proprio Ad tuendam fidem, din 18 mai 1998
18. Trebuie ţinut cont că învăţătura infailibilă a magisteriului obişnuit şi universal nu este propusă numai printr-o
declaraţie explicită a unei doctrine ce trebuie crezută sau ţinută în mod definitiv, dar este exprimată şi printr-o doctrină
conţinută implicit într-o practică de credinţă a Bisericii, care provine din revelaţie sau oricum necesară pentru mântuirea
veşnică, şi mărturisită de tradiţia neîntreruptă: această învăţătură infailibilă apare propusă în mod obiectiv de către
întregul corp episcopal, înţeles în sens diacronic, şi nu numai necesar sincronic. De asemenea, intenţia magisteriului
obişnuit şi universal de a propune o doctrină ca definitivă nu este în general legată de formulări tehnice de o solemnitate
specială; este suficient ca acest lucru să reiasă din sensul cuvintelor folosite şi din contextele lor.
19. Cf. Conciliul ecumenic Vatican II, Const. dogm. Lumen gentium, 25; Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Instrucţia
Donum veritatis, 23: AAS 82 (1990), 1559-1560.
20. Cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Instrucţia Donum veritatis, nr. 23 şi 24: AAS 82 (1990), 1559-1561.
21. Cf. Codul de drept canonic, can. 752; 1371; Codul canoanelor Bisericilor orientale, can. 599; 1436, §2.
22. Cf. DS 301-302.
23. Cf. DS 2803; 3903.
24. Cf. DS 1601; 1606.
25. Cf. DS 1636.
26. Cf. DS 1740; 1743.
27. Cf. DS 3050.
28. Cf. DS 3059-3075.
29. Cf. DS 1510-1515.
30. Cf. DS 1000-1002.
31. Cf. DS 3293; Conciliul ecumenic Vatican II, Const. dogm. Dei Verbum, 11.
32. Cf. Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Evangelium vitae, 57; AAS 87 (1995), 465.
33. Cf. Ioan Paul al II-lea, Scris. ap. Ordinatio sacerdotalis, 4: AAS 86 (1994), 548.
34. Cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Răspuns la dubiul cu privire la învăţătura din scrisoarea apostolică
"Ordinatio sacerdotalis": AAS 87 (1995), 1114.
35. Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Evangelium vitae, 65: AAS 87 (1995), 447.
36. Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2355.
37. Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2353.
38. Cf. DS 3315-3319.
39. Cf. Conciliul ecumenic Vatican II, Const. dogm. Lumen gentium, 25; Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Instrucţia
Donum veritatis, 17,23 şi 24: AAS 82 (1990), 1557-1558, 1559-1561.
40. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 167.
© 1998 - Libreria Editrice Vaticana
Traducere de pr. Anton Iştoc
© 2000 - Editura Presa Bună
Bd. Ştefan cel Mare, 26, RO-700064-Iaşi
tel.+ fax: 0232/211527, e-mail: [email protected]
Colecţia Documente, nr. 17
ISBN 973-8191-00-9
