de Vlad Ropotică
Aşa sună un text care se rostogoleşte periodic în social media, atunci când se apropie perioadele de post. "Jertfa nu este în stomac, ci în inimă", continuă aşa-zisa cuvântare a Papei Francisc. Adevărul este că pontiful nu a spus niciodată aceste cuvinte. Dar la fel de adevărat este că ele sunt ecoul unei atitudini profund gnostice care se strecoară, din nou, în gândirea unor creştini - lucrurile materiale nu contează, totul ţine de suflet.
În zilele noastre, oamenii oscilează, atunci când vine vorba de post, între o chestiune de stil alimentar ("sunt vegan") şi o abordare strict spiritualistă ("mă abţin de la a judeca pe cineva"). Credinciosul sincer, în faţa acestor atitudini, se poate întreba dacă mai are rost postul. Sau dacă postul trebuie să mai aibă şi componente alimentare. Până la urmă, de ce are Biserica această practică veche de milenii? Este doar o chestiune de tradiţie învechită? Sau, aşa cum afirmă unii, postul este un fel de "greva foamei", menită să îmbuneze o divinitate zgârcită?
Realitatea este că avem nevoie de post. Dumnezeu nu are niciun folos din stomacul nostru gol sau din gustul nostru nesatisfăcut, dar noi avem. Tradiţia postului ca pregătire pentru o misiune specială, pentru o întâlnire deosebită cu Dumnezeu nu este o invenţie medievală sau o practică ascetică de origine îndoielnică. Profeţii biblici practicau postul. Moise a postit înainte de a primi Legea. Isus a postit în pustiu înainte de lucrarea sa publică. Biserica primară a instituit postul în zilele de miercuri şi vineri (Didahia 8,1).
La fel de adevărată este şi tendinţa umană de a supralicita postul ca fiind o formă de mortificare prin care este dobândită favoarea divinităţii. Sau de a face din postitor un erou, un supracredincios asemenea fariseului din evanghelie, foarte mândru de postul său ţinut de două ori pe săptămână. De aici, din această exacerbare, dintr-un ritualism rece, a venit şi reacţia firească a evidenţierii unui post spiritual. Şi profetul Isaia vorbeşte despre un post care îşi pierduse sensul pozitiv şi despre nevoia de a regândi postul. Însă profeţii moderni au făcut un pas suplimentar, nu doar prin apelul la postul interior, al inimii, ci prin eliminarea oricărei restricţii exterioare, trupeşti.
Primele veacuri creştine au cunoscut erezia gnostică. Acei oameni care credeau că trupul, materia, lumea fizică sunt doar iluzii şi lucruri rele, opera unui demiurg întunecat. Sufletul era în schimb cel care putea să se mântuiască prin cunoaştere şi iluminare cu o cunoştinţă secretă (gnosis). Ideea gnostică nu a murit niciodată, ci din timp în timp revine sub diverse forme. Una dintre ele este şi aceasta a spiritualizării exclusive a actului religios: religia este în inimă. Ritualul, disciplina trupului, chiar sacramentele devin astfel doar relicve ale unui trecut demn de a fi depăşit.
Or, creştinismul curat ştie bine că trupul omului nu este "închisoarea sufletului", ci templul Duhului Sfânt. Iar acest templu, pentru a se păstra curat, are nevoie şi de post. Creştinii au înţeles că pofta este cea care dă naştere păcatului, care distruge lent şi sigur voinţa. Dezordinea vieţii a început prin poftă, restaurarea ordinii începe prin stăpânirea acesteia (cf. Iac 1,15).
Când Sfântul Paul le spunea corintenilor că îşi chinuie trupul şi îl stăpâneşte, înţelegea bine problema umană, prezentă şi în acea comunitate: nestăpânirea. Nestăpânind pofta alimentară, omul nu va stăpâni nici pofta emoţională, pofta sexuală ori pofta materială. Poate fi postul un antrenor al voinţei? Cu siguranţă! Avem nevoie astăzi, în epoca dependenţelor, de această disciplină milenară? Mai mult ca oricând! Vrem libertate? Cine învaţă să-şi înfrâneze foamea, învaţă să-şi înfrâneze furia, impulsul şi orgoliul. Iar omul care se poate stăpâni este, în sfârşit, liber.
