de pr. Cătălin Farcaş
Pe drumul lor spre Emaus, cei doi ucenici sunt însoţiţi la un moment dat (fără să ştie) de însuşi Isus. În momentul în care Cel Înviat îi întreabă despre ce vorbesc, unul dintre cei doi (numit Cleopa) îi răspunde cu o relatare scurtă a evenimentelor petrecute în jurul pătimirii, morţii şi învierii Mântuitorului, relatare ce poate fi văzută ca parte a kerygmei (predica primară a apostolilor) primilor misionari. Aş dori să mă opresc asupra titlului cu care ucenicul îl prezintă pe Cristos: "Isus Nazarineanul" (Lc 24,19).
Când citim opera lucană (evanghelia şi Faptele Apostolilor) putem observa că titulatura de "Isus Nazarineanul" (sau "Isus din Nazaret") este folosită de Luca în contextul relatării unor minuni sau vindecări. Astfel, în Lc 4,31-37, unde Cristos alungă un duh necurat, acesta din urmă i se adresează cu titlul "Isus din Nazaret" (Lc 4,34). În relatarea vindecării orbului din Ierihon, el este numit "Isus Nazarineanul" (Lc 18,37). În Faptele Apostolilor, Petru, în predica sa de după Rusalii, îl descrie "Isus Nazarineanul, bărbat adeverit de Dumnezeu între voi prin fapte puternice, minuni şi semne" (Fap 2,22). Acelaşi Petru invocă numele lui "Isus Cristos, Nazarineanul" în momentul vindecării unui olog de lângă templu (Fap 3,6) şi mai apoi în apologia sa în faţa Sinedriului (Fap 4,10). Tot Petru îl prezintă ca "Isus din Nazaret" în predica sa din casa lui Corneliu, amintind imediat de vindecările miraculoase pe care le-a săvârşit (Fap 10,38). Aceeaşi titulatură mai apare şi în alte două contexte: în discursul de condamnare a diaconului Ştefan (Fap 6,14) şi în discursul lui Paul în faţa lui Agripa (Fap 26,9). Toate aceste referinţe aruncă o lumină interesantă asupra înţelegerii pericopei întâlnirii de pe drumul Emausului şi chiar atestă prezenţa unei ironii literare a lui Luca: cei doi discipoli erau dispuşi să creadă în toate minunile săvârşite de Isus în activitatea sa publică şi mai puţin în cea mai mare minune: învierea sa din morţi.
Este posibil ca titlul de "Isus Nazarineanul" (sau "Isus din Nazaret") să nu fi fost decât un nume tipic folosit de predica Bisericii primare, însă citatele enumerate mai sus ne permit să lansăm ipoteza că, pentru Luca, acest titlu era legat de capacitatea lui Isus de a face minuni, cea mai mare dintre acestea fiind învierea sa din morţi. Suntem, aşadar, în cadrul relatării unei minuni. Luca foloseşte acelaşi titlu, Isus Nazarineanul, însă ucenicii rămân doar "uimiţi" în faţa anunţului făcut de femeile vestitoare ale învierii (cf. Lc 24,22-23). Incredulitatea celor doi ucenici sau, mai bine zis, capacitatea lor de a crede în mod selectiv în minunile lui Isus trebuie să ne dea şi nouă de gândit mai ales în acest timp al Postului Mare.
Ne pregătim pentru cea mai mare sărbătoare a anului liturgic şi aş dori să vă invit să oferim o atenţie sporită asupra acestui aspect al relatării Sfântului Luca. Isus Cristos, cel care a alungat duhurile necurate, care a vindecat orbi, care a "săvârşit fapte puternice, minuni şi semne" este acelaşi care a şi înviat din morţi. El este învingător nu numai al bolii, ci mai ales al morţii. Victoriile lui asupra duhurilor necurate, asupra bolilor şi a altor suferinţe sunt tot atâtea momente de pregătire a victoriei ultime: cea asupra morţii. "Isus Nazarineanul" devine, astfel, un titlu care trebuie să inspire speranţă, încredere şi bucurie.
