Aceşti zece ani sunt un dar

Interviu cu pr. Alphonse Bakthis Walagan, SDC, realizat de pr. Claudiu Bulai

Pe strada Plopii fără Soţ, în Iaşi, întâlnim marea familie guanelliană, atât surorile, cât şi fraţii din congregaţiile înfiinţate de Sfântul Alois Guanella. În urmă cu zece ani venea la Iaşi un preot din această congregaţie originar din India. După anii de formare la Roma şi studiul intens al limbii germane, a primit misiunea de a deschide o casă în România. Vă invit în acest număr al revistei la un dialog cu pr. Alphonse Bakthis Walagan, din Congregaţia "Slujitorii Carităţii" - Opera Don Guanella (SDC, de la denumirea în italiană: "Servi della Carita").

- Cum au fost începuturile în Dieceza de Iaşi?

Un început greu, marcat de teamă. În acelaşi timp, am avut parte de o primire care m-a marcat profund, un moment în care m-am simţit acasă. Când superiorii mei mi-au spus că trebuie să merg în România, am rămas fără cuvinte. Eram pregătit pentru o misiune în Germania, învăţasem limba, îmi făcusem planuri. România era pentru mine o ţară complet necunoscută. Nu ştiam limba, cultura, oamenii. Singurul lucru pe care îl ştiam despre România era locul ei pe hartă. În inima mea era teamă şi nesiguranţă, totuşi, în acele momente de frământare, m-am întors la cuvântul Domnului: "Eu sunt cu voi până la sfârşitul lumii." Apoi mi-am amintit de cuvintele Sfântului Alois Guanella: "Unde este Dumnezeu, acolo este patria voastră." Aceste gânduri mi-au dat curajul să spun "Da". Când am ajuns în Iaşi, Dumnezeu mi-a arătat imediat că nu sunt singur. L-am întâlnit pe Preasfinţitul Petru Gherghel, episcopul de atunci, care m-a primit cu o bunătate pe care nu o voi uita niciodată. În fiecare duminică mă invita să concelebrez la catedrală, iar apoi la masă. Nu cunoşteam limba română, dar toţi treceau spontan la italiană doar ca eu să mă simt acasă. A fost o delicateţe care mi-a atins profund inima şi mi-a arătat că Biserica, comunitatea din Iaşi este şi trăieşte ca o familie adevărată. Un alt sprijin important, esenţial aş putea spune, a fost părintele Iosif Dorcu. Cu răbdare şi înţelepciune, m-a însoţit în primele activităţi pastorale, m-a încurajat şi m-a ajutat să privesc misiunea cu mai multă încredere. Prin el am învăţat să mă adaptez, să înţeleg comunitatea şi să cresc ca preot în harul lui Dumnezeu şi în disponibilitatea de a-i ajuta pe ceilalţi care sunt în nevoi.

- Au trecut deja zece ani de când sunteţi în Dieceza de Iaşi. Cum aţi descrie aceşti ani?

Au trecut zece ani de când am păşit pentru prima dată în Dieceza de Iaşi. Când privesc în urmă, simt o profundă recunoştinţă pentru tot ceea ce Dumnezeu a lucrat în viaţa mea. Niciodată nu m-am gândit că voi ajunge în România, iar drumul care m-a adus aici a fost plin de surprize, temeri, dar şi de o lumină pe care am descoperit-o treptat prin oameni şi prin misiunea care mi-a fost încredinţată. Surorile guanelliene sunt familia care m-a ajutat să mă formez, să mă dezvolt zilnic. Tot datorită lor am învăţat limba română. Nu am avut orice profesor, ci am avut cei mai buni profesori. Bunicii din centrul "Sfântul Iosif" au devenit primii mei profesori. Astăzi, când privesc în urmă, înţeleg că nu eu am făcut aceste lucruri, ci Domnul a lucrat prin mine. Aceşti zece ani sunt un dar.

- Cum s-a născut vocaţia la viaţa de apostolat?

Vocaţia mea s-a născut din dorinţa de a ajuta. Niciodată nu m-am gândit că voi deveni preot. Totuşi, tatăl meu a sădit în mine seminţele vocaţiei încă de când eram mic. Părinţii mei şi-au dorit mult să aibă copii. Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea şi le-a dăruit o fată şi patru băieţi. După ce s-a născut sora mea, timp de cinci ani n-au mai avut alţi copii. S-au rugat mult, iar Dumnezeu le-a dăruit patru băieţi. Eu am fost primul dintre ei. Când vorbeam cu tatăl meu, îmi spunea mereu: "Tu eşti darul lui Dumnezeu, eşti rodul rugăciunilor noastre, eşti fiul meu mult dorit." Dar, copil fiind, nu am înţeles în profunzime acele cuvinte ale sale. Momentul culminant al chemării mele a venit în clasa a 9-a. În satul meu, era un băiat pe care toţi îl considerau o povară, îl respingeau, îl alungau, îl tratau cu duritate, până într-o zi când am văzut din întâmplare nişte preoţi. Nu ştiam ce ordin sunt până când am întrebat pe cineva şi mi-a spus că sunt preoţii guanellieni. Ei l-au privit altfel: nu ca pe o povară, ci ca pe o comoară. L-au îmbrăţişat, l-au primit cu dragoste, i-au redat demnitatea. Acea scenă m-a atins profund. Pentru mine era o povară, pentru ei era o comoară. Această diferenţă de privire mi-a schimbat inima. Am început să-i cunosc pe preoţii guanellieni, să descopăr carisma Sfântului Alois Guanella, simplitatea şi bucuria lor şi uşor, uşor vocaţia mea a prins rădăcini.

- Desfăşuraţi multe activităţi sociale în Iaşi, călăuziţi de carisma Operei Don Guanella. Ce doriţi să le transmiteţi oamenilor prin acestea?

Opera "Don Guanella" desfăşoară la Iaşi numeroase activităţi sociale, toate inspirate din convingerea că fiecare om este iubit de Dumnezeu şi merită să fie tratat cu demnitate. Unul dintre primele mele proiecte a fost "Duşul mobil", un gest simplu, o demnitate redată celor care au pierdut-o sau nu au avut-o niciodată din diferite motive de ei ştiute. A fost şi este una dintre iniţiativele noastre. "Duşul mobil" este dedicat persoanelor fără adăpost. Prin acest serviciu, le oferim posibilitatea de a se spăla, de a-şi tunde părul, de a-şi spăla hainele. Nu este doar un serviciu social, ci şi un act de umanitate. Gesturi mici pentru noi, dar mari pentru ei. Toate acestea au rolul de a le reda demnitatea, de a le spune lor: "Eşti văzut!", "Eşti iubit!" "Nu eşti singur!" Un alt proiect de suflet este Centrul pentru persoane cu dizabilităţi "Sfântul Alois Guanella", un loc binecuvântat, primitor, o familie adevărată. În acest centru, avem grijă de 35 de persoane care nu au familie, persoane cu dizabilităţi. Pentru ei, noi suntem familia, noi suntem speranţa, universul lor. În acest centru, nu oferim doar servicii, ci trăim împreună, învăţăm unii de la alţii, ne respectăm şi ne acceptăm unii pe alţii aşa cum suntem, cu limitele şi bucuriile noastre. În acest centru trăiesc cu ei o adevărată paternitate spirituală.

- Împărtăşiţi cu noi o amintire care v-a rămas întipărită în memorie de când sunteţi aici.

Privind în urmă, sunt trei amintiri care mi-au rămas pentru totdeauna în inimă. Prima este legată de primii mei zece ani de preoţie, trăiţi aici, la Iaşi. Aici am crescut ca preot, aici am însoţit primii tineri care au ales carisma guanelliană. În toate acestea simt că Dumnezeu m-a folosit ca un instrument şi far călăuzitor al iubirii sale. A doua amintire este construirea centrului de la Iaşi. A fost un drum greu, cu multe obstacole, dar şi cu multe minuni. Astăzi, centrul este un loc al demnităţii şi al iubirii, un loc în care poţi simţi prezenţa reală a lui Dumnezeu. A treia amintire este misiunea de la Bucureşti, la Chitila, unde am fondat un centru pentru persoane cu abilităţi diferite. Şi acolo am simţit aceeaşi bucurie: că Dumnezeu lucrează prin oameni simpli, dacă aceştia se lasă călăuziţi de iubirea sa paternă şi iubitoare.

- La final, lăsaţi un mesaj cititorilor revistei noastre.

Tu, cel care citeşti, dacă simţi în inima ta că Domnul te cheamă să-l urmezi pe acest drum al slujirii, după modelul Sfântului Alois Guanella, nu ezita să răspunzi, deschide-ţi inima în faţa lui Dumnezeu şi lasă-te condus de iubirea sa. În toate să fie iubire!