Chipul şi vocea sunt sacre. Ne-au fost dăruite de Dumnezeu, care ne-a creat după chipul şi asemănarea sa, chemându-ne la viaţă prin Cuvântul pe care el însuşi ni l-a adresat; un Cuvânt care a răsunat mai întâi de-a lungul secolelor în vocile profeţilor, apoi s-a întrupat la plinirea timpurilor. Acest Cuvânt - această comunicare pe care Dumnezeu o face despre sine însuşi - am putut să-l ascultăm şi să-l vedem şi direct (cf. 1In 1,1-3), pentru că s-a făcut cunoscut în vocea şi în chipul lui Isus, Fiul lui Dumnezeu.
Din momentul creaţiei sale, Dumnezeu l-a voit pe om ca interlocutor al său şi, aşa cum spune Sfântul Grigore de Nyssa, i-a imprimat pe chip o reflexie a iubirii divine, pentru ca acesta să poată trăi pe deplin propria umanitate prin iubire. A păstra chipurile şi vocile umane înseamnă, aşadar, a păstra această pecete, această reflexie de neşters a iubirii lui Dumnezeu. Nu suntem o specie alcătuită din algoritmi biochimici, definiţi dinainte. Fiecare dintre noi are o vocaţie de neînlocuit şi inimitabilă care izvorăşte din viaţă şi se manifestă tocmai în comunicarea cu ceilalţi.
Tehnologia digitală, dacă nu reuşim să ne protejăm, riscă în schimb să modifice radical unii dintre pilonii fundamentali ai civilizaţiei umane, pe care uneori îi considerăm de la sine înţeleşi. Prin simularea vocilor şi chipurilor umane, a înţelepciunii şi cunoaşterii, a conştientizării şi responsabilităţii, a empatiei şi prieteniei, sistemele cunoscute sub numele de inteligenţă artificială nu numai că interferează în ecosistemele informaţionale, ci invadează şi cel mai profund nivel al comunicării, acela al raportului dintre persoane umane.
(Din Mesajul Papei Leon al XIV-lea pentru cea de-a 60-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale, 17 mai)
