de Vlad Ropotică
Nu. Prinşi în furtuna mediatică a cotidianului, am putea crede că rândurile de mai jos sunt despre Papa Leon şi confruntarea sa, ca purtător al mesajului evangheliei, cu preşedintele Statelor Unite. Dar nu. Aş vrea să ne amintim de un alt papă şi un alt preşedinte, într-un alt moment al istoriei, dar în aceeaşi căutare a păcii.
În anul 1914, într-o Europă ce părea tot mai fericită şi prosperă, liderii visau război. Un conflict între capete încoronate care erau rude apropiate. Un carnagiu inutil, în care au pierit milioane de nevinovaţi. Mai grav, naţiunile care au târât continentul într-o distrugere fără precedent se considerau a fi naţiuni creştine. În acelaşi an, pe tronul Sfântului Petru urca un italian fragil, descendentul unei vechi familii nobiliare, cardinalul Giacomo della Chiesa, devenind pontif sub numele Papa Benedict al XV-lea. În acele zile de toamnă, în care tranşeele deja ridau faţa Europei, noul papă se vedea în faţa provocării vieţii. Cum să gestionezi asemenea orori? De partea cui să fii?
Flăcările naţionalismului cel mai exacerbat cuprinseseră minţile europenilor şi parcă raţiunea nu mai avea niciun loc. Fiecare popor îşi vedea şansa în acest conflict şi urmărea anihilarea celuilalt. Ce va spune papa? Întrebarea era în mintea multora, şi răspunsul nu a întârziat. Benedict a avut curajul, nebunia ar spune unii, să se pună de-a curmezişul ideilor contemporanilor. A refuzat să identifice războiul ca fiind drept, ba mai mult l-a numit un "măcel inutil". Nu era o judecată politică, ci strigătul unei inimi care bătea şi pentru francezi, şi pentru italieni, şi pentru austrieci, şi pentru ruşi sau englezi. Pentru Benedict, războiul încetase a fi o eroare sau un accident istoric. Devenise un eşec al creştinătăţii.
După trei ani de conflict, papa a făcut unul dintre cele mai curajoase gesturi, într-o intervenţie clară în favoarea păcii. Şi nu doar o pace declarativă. În anul 1917, Benedict al XV-lea a adresat o notă de pace puterilor aflate în conflict. Erau şapte propuneri concrete pentru instalarea unei păci durabile: de la libertatea comerţului pe mări şi până la o pace fără umilirea uneia dintre părţi.
Nota a ajuns şi peste Atlantic, unde preşedintele Woodrow Wilson avea propriul plan pentru pacificarea Europei. La niciun an de la scrisoarea papei, pe care liderul de la Casa Albă a privit-o cu destul dispreţ numind-o "idealistă", Wilson transmite celebrele "14 puncte". Surpriză! Cele două viziuni seamănă mult. Există o convergenţă notabilă: şi papa, şi preşedintele resping logica revanşei şi propun o ordine internaţională bazată pe reguli, nu pe forţă. Diferenţa dintre cei doi apare în substrat însă. Benedict gândeşte pacea în termeni morali şi aproape teologici: fără reconciliere, nu există pace autentică. Wilson, în schimb, construieşte un proiect politic şi juridic: pacea trebuie garantată prin instituţii, prin mecanisme internaţionale, prin ceea ce va deveni Liga Naţiunilor.
În anul 1919, după terminarea războiului, la Versailles, puterile victorioase însă vor adopta logica wilsoniană şi vor abandona înţelepciunea pontifului roman. Vaticanul nu este invitat la masa negocierilor. Nu doar din motive diplomatice, ci şi dintr-o suspiciune mai veche: aceea că vocea Bisericii aparţine unei lumi "vechi", incapabile să înţeleagă lumea de azi. În mod paradoxal, tocmai această "voce veche" era cea care avertiza asupra pericolelor unei păci construite pe sancţiuni şi resentimente.
Rezultatul? Un tratat care umileşte Germania şi o lasă însetată de revanşă. Pacea devine un armistiţiu tensionat, care va exploda în doar două decenii într-un război şi mai sângeros. Şi astăzi liderii lumii vorbesc despre pacea obţinută prin "zdrobirea inamicului", uitând lecţiile trecutului. Iar atunci când "omul din Roma" vorbeşte din nou, aceeaşi reacţie: "Papa e rămas în urmă, nu pricepe realitatea de astăzi."
