Deşi el a plecat din această lume, eu tot îmi menţin promisiunea

Interviu cu pr. Emanuel-Romuald Bulai, Congregaţia "Săracii Slujitori ai Divinei Providenţe", (Opera "Don Calabria"), prelucrat de pr. Claudiu Bulai după un interviu la ERCIS FM, realizat de Andrei Oancea

Cu toţii ne încredem în Providenţa divină şi suntem convinşi că aceasta ne însoţeşte zilnic. Există totuşi o congregaţie care se numeşte "Slujitorii Săraci ai Divinei Providenţe" şi care este prezentă şi în Dieceza de Iaşi. În acest număr al revistei vă invit la un dialog cu primul preot român din această congregaţie.

- Cum a început drumul dumneavoastră spre Preoţie?

M-am născut la Tamăşeni, judeţul Neamţ, într-o familie numeroasă, eu fiind al nouălea, mezinul familiei. După şcoala gimnazială, am intrat în noul şi proaspătul seminar şi liceu franciscan din Roman, în anul 1992. După bacalaureat, am cerut să privesc cu alţi ochi viitorul meu. Ceva şi cineva îmi spunea că nu este timpul să devin un frate din ordinul serafic din Assisi. Şi aşa am rămas pe un coridor. Aşteptam. În anul 1998, Congregaţia şi Opera "Sfântul Ioan Calabria" din Verona, Italia, a făcut o primă vizită în Dieceza de Iaşi printr-un preot calabrian, Don Manuel, şi un frate, Giancarlo. Aceştia au fost găzduiţi de către părintele paroh Iosif Enăşoae şi au rămas un an la Tămăşeni, temporar, pentru ca apoi să se mute la Răcăciuni, judeţul Bacău. Am cerut să fac un prim pas, o alegere de a cunoaşte o nouă realitate, carisma, viaţa fondatorului într-o comunitate italiano-portugheză. Era o congregaţie tânără. Sfântul Ioan Calabria a trăit între anii 1873 şi 1954, a fost canonizat în aprilie 1999. El a fost total încrezător în paternitatea lui Dumnezeu, care are grijă de noi mereu ca un tată şi ca o mamă, cu Providenţa sa. De aici a început totul.

- Cum a apărut concret ideea sau chemarea de a pleca în Italia? A fost o alegere, o trimitere sau o surpriză?

O primă mişcare importantă a fost ascultarea interioară din partea primilor superiori în România. Era nevoie de o formare de bază în Operă: limba română pentru ei, limba italiană şi/sau portugheză pentru noi (eram trei băieţi la început). Intenţia era să ajungem câţiva dintre candidaţi la izvoarele fondatorului. Astfel că din octombrie 1998 am fost trimis la studii la Verona, într-o casă de formare numită "Nazareth". Acolo am studiat filozofia şi teologia, am urmat treptele spre consacrare postulandatul şi noviciatul, care s-au completat cu prima profesiune în anul 2003. Fie că a fost o alegere, o surpriză, fie o trimitere, eu o numesc Providenţă. Am studiat pe cărţile vii ale evangheliei cu bolnavii, cu purtătorii de handicap, am fost alături de copii şi vârstnici, fapt pentru care am luat carnetul de şofer pe autobuz pentru a-i transporta la spitale sau centre de reabilitare pentru copiii cu probleme, traumatizaţi de pe urma unor accidente, pentru a-i transporta la Liturghie sau la meciurile de fotbal, de ce nu! Nu am ales această congregaţie pentru a deveni un simplu preot, ci unul deschis pentru toate acele 360 de grade ale familiei calabriene (social-pastoral-sanitar-vocaţional). În anul 2006, am primit diaconatul la Iaşi, apoi hirotonirea preoţească la 24 iunie 2007, tot la Iaşi, prin impunerea mâinilor Preasfinţitului Petru Gherghel. Am fost primul preot român calabrian. Primii trei ani de Preoţie i-am petrecut la Răcăciuni, unde am fost formator şi administrator, apoi din anul 2011 am început din nou pastoraţia în Italia, ca vicar parohial în sudul Italiei, după care trei ani ca vicar la Roma şi din anul 2015 sunt paroh la Napoli, în Parohia "Sfânta Maria a Tuturor Sfinţilor".

- Cum a fost întâlnirea cu Napoli?

La Napoli este o zicală: când mergi la Napoli, plângi de două ori: prima dată când soseşti şi apoi când pleci. Deci, eu am plâns o dată. Este un oraş cu 2.500 de ani de istorie. Primul creştin care a poposit aici a fost Sfântul Paul, la Pozzuoli, dar se spune şi că Sfântul Petru a binecuvântat primul episcop al locului, pe Sfântul Aspreno. Oraşul s-a aflat sub ocupaţie greacă şi romană şi are mulţi sfinţi şi martiri, cel mai mare şi mai cunoscut fiind Sfântul Ianuariu, episcop, martirizat în anul 305 d.C., ale cărui relicve se află în domul din Napoli. El este protectorul oraşului Napoli de vulcanul activ Vezuviu. Napoli este un tărâm aparte, cu ritm gălăgios, foarte superstiţios, încrezător în miracole zilnice. Este un oraş cald, unde este mereu soare şi sunt mulţi turişti. Dar există şi o parte periferică din Napoli, în care sărăcia materială şi spirituală pot fi observate. Aici mă aflu eu, într-o zonă care, câteodată pentru societatea italiană, este o zonă de conflict constant. Noi lucrăm aici, în două parohii, din anul 2008.

- În ce constă misiunea dumneavoastră acolo?

Plecând de la zona mea, numită "Borgo San Antonio Abate", cunoscută de alţii ca fiind zona Bronx napoletană, Opera don Calabria a luat în primire două parohii. Suntem o comunitate călugărească alcătuită din patru preoţi şi trei surori. Un preot şi o soră desfăşoară activităţi pastorale în cele două închisori din Napoli, iar noi ceilalţi ne îngrijim de circa 11.000 de enoriaşi. Asigurăm Liturghiile, sacramentele, documentele, dar oferim şi asistenţă socială prin Caritasul parohial pentru 50 de familii care sunt ajutate lunar cu alimente; suntem şi îndrumători sufleteşti. O familie deschisă tuturor, cu o parohie mare, biserica datând din 1595, renovată din punct de vedere al zidăriei şi al altor lucrări urgente. Sacristia este primitoare pentru fiecare membru care bate la uşă. Părintele paroh este prezent şi activ în băncile bisericii 7-8 ore pe zi, pare un sanctuar şi o oază de credinţă pentru toţi. Avem 2-3 Liturghii zilnice, Lectio divina şi adoraţie euharistică săptămânal. Catehismul, pregătirile pentru Căsătorie şi Mir par ceva normal pentru alţii, dar pentru noi este o victorie dacă reuşim să-i readucem în Biserică de pe căile rele. Spiritualitatea calabriană şi a primilor discipoli o desfăşurăm la maximum.

- Există o întâlnire sau o poveste din misiunea dumneavoastră care v-a rămas profund în suflet?

Mi-a rămas în suflet o întâmplare de dinainte de Preoţie, când în Operă şchiopătam puţin din cauza multor cereri şi noutăţi în viaţa mea personală ca persoană consacrată departe de casă, într-o lume diferită, cu caractere diferite etc. Dar într-o zi, fiind un sprijin pentru însoţirea unui băiat adolescent destinat la moarte sigură din pricina unei boli crunte, distrofie musculară, aşa curbat pe un cărucior, acesta m-a provocat cu un susur dureros: "Are sens viaţa aceasta?". I-am răspuns că-i voi da eu acel sens dacă reuşeşte să mai reziste şi i-l voi da chiar şi după. Deşi el a plecat din această lume, eu tot îmi menţin promisiunea.

La final, lăsaţi un gând pentru cititorii noştri.

Vă cer să ne rugăm unii pentru ceilalţi, să încercăm să îndeplinim voinţa lui Dumnezeu, să nu vedem Occidentul şi Orientul ca două zone, ci o unică patrie: Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru cei din străinătate, să nu vă răzgândiţi în credinţa dobândită prin părinţii voştri, să nu vă scandalizaţi, Duhul Sfânt lucrează în orice regiune geografică. Să ne pregătim pentru timpuri noi şi să-i cerem lui Dumnezeu un timp de pace.