de Vlad Ropotică
Odată cu apariţia şi apoi cu explozia instrumentelor de inteligenţă artificială (IA), omenirii pare că i s-au deschis complet porţile cunoaşterii. La doar o atingere sau o întrebare distanţă poate sta orice informaţie. De la istorie şi matematică la fizică avansată sau medicină, toate domeniile sunt acoperite şi nimic nu pare imposibil pentru creierul digital. Atunci, ce rost mai are pentru om să caute adevărul?
Trebuie să recunoaştem că trăim totuşi într-un paradox. Sau, mai corect, într-o lume a paradoxurilor. Accesul la informaţie e mai uşor decât a fost vreodată. Cu toate acestea, suntem mai nesiguri decât oricând. Oare este adevărat sau este un fals? Oare chiar există informaţia sau e o conspiraţie? Oare... La mijlocul secolului trecut, după un război devastator, omenirea s-a predat şi a renunţat la a mai căuta adevărul. "Totul e relativ", au concluzionat gânditorii postmoderni. Pot exista adevăruri, dar nu un adevăr universal, absolut, ultimativ.
Omul e mereu însă în căutarea adevărului. Prin natura sa, fiinţa umană vrea să cunoască adevărul. Dar, prins în capcana postmodernă, omul a încetat să mai caute adevărul ca fiind ceva exterior, ceva mai mare decât el. S-a întors în sine şi aici i s-a spus că e tot ceea ce contează. "Totul e în tine", au strigat promotorii New Age. Ceea ce simţi, ceea ce crezi, ceea ce gândeşti tu este adevărul suprem, indiferent de ce păreri au alţii, indiferent de dovezi sau ştiinţă. Şi aceasta inclusiv în domenii precum morala sau propria identitate. Refrenul "mă identific ca fiind..." a ajuns să descrie perfect această unică raportare la sine.
Acum, inteligenţa artificială a dus lucrurile la nivelul următor. Da, omul caută adevărul, dar nu doar atât. O altă nevoie a noastră este aceea de a ni se confirma că ceea ce noi considerăm a fi adevărat chiar e aşa. Nevoia de validare. Aţi observat poate că luptele ideologice din zilele noastre nu sunt doar pentru dreptul individului de a se identifica cu orice doreşte, ci dreptul său de a impune şi altora această identificare. Nu e suficient că un bărbat se identifică în propriul sine cu o femeie, ci trebuie ca societatea să valideze această identificare şi să o aprobe. Dacă societăţile sunt reticente uneori la această idee, IA nu este.
Cercetătorii în domeniul IA au descoperit cu groază că de cele mai multe ori, singurul scop al softurilor de tip LLM (ChatGPT, Claude, Gemini etc.) este să valideze opiniile celui cu care interacţionează. Nu contează cât sunt de ridicole sau stupide. Algoritmii învaţă preferinţele utilizatorului şi îi oferă constant conţinutul care îi confirmă convingerile deja existente. Astfel, omul riscă să trăiască într-o "cameră a ecoului", unde nu mai caută adevărul, ci validarea. IA-ul poate deveni un instrument extraordinar de cunoaştere, dar şi o oglindă care reflectă şi întăreşte prejudecăţile personale.
Cred că avem nevoie să ne întoarcem la exerciţiul practicat de creştini timp de veacuri - căutarea şi discernerea adevărului, oricât de incomod ar fi. Să fim apologeţi de epocă IA. Nu în sensul bătăliei cu alţi oameni, ci în sensul discernământului. Ideea unui dialog relativist de tipul "şi eu şi tu avem dreptate" a condus mase de tineri spre radicalizare. Pericolul e real, tocmai pentru că vocile care trebuiau să fie clare şi să rostească adevărul au devenit moi şi fără substanţă.
Creştinismul a afirmat întotdeauna că adevărul poate fi căutat, cunoscut şi iubit, pentru că adevărul nu este doar o abstracţie intelectuală, ci are chip personal în Cristos: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa". Iar atunci când omul cunoaşte adevărul, devine cu adevărat liber.
