de pr. Petru-Sebastian Tamaş
Vacanţa nu este o simplă pauză în care "nu faci nimic" sau în care te deconectezi de la tot, ci este un timp sfânt. Este darul lui Dumnezeu pentru tine, o perioadă de creştere, dar nu prin note şi examene, ci prin bucurie, prietenie şi frumos.
Încă din antichitate, elevii au primit vacanţă. Motivele nu erau însă relaxarea şi turismul, ci necesitatea economică şi sărbătorile sfinte. În Imperiul Roman şcolile îşi suspendau activitatea pe timpul verii din cauza căldurii excesive. Zăpuşeala din oraşe creştea riscul de îmbolnăvire. În Evul Mediu, elevii nu primeau timp liber pentru a se juca, ci pentru că era nevoie de ei la muncă. În lunile de vară, ei participau alături de părinţi la secerişul grâului şi apoi la culesul viilor. Vacanţele de Crăciun şi de Paşte au apărut ca pauze dictate de calendarul liturgic al Bisericii. Marile sărbători creştine necesitau zile de pregătire, post şi rugăciune. În secolul al XVIII-lea, medicii şi reformatorii şcolari au început să avertizeze că un an şcolar fără o pauză lungă afectează sănătatea fizică şi mintală a copiilor.
În România, primele reglementări ale vacanţelor au fost făcute în anul 1864. Se ţinea cont de vară şi de marile sărbători, însă adesea erau aprobate vacanţe şi toamna sau primăvara, ca elevii să-şi poată ajuta părinţii în agricultură. Ironic, vacanţa era iniţial o chemare la o altă formă de muncă. Odată cu creşterea nivelului de trai, în secolul al XX-lea, ea a devenit o perioadă de relaxare.
Dacă privim vacanţa prin lentila etimologiei sale, descoperim valenţe spirituale vitale pentru un tânăr catolic. Cuvântul "vacanţă" provine din limba latină: vacatio,-onis (verbul vacare). Sensul literar este de "scutire, dispensă; a fi gol, a fi liber". Iniţial, cuvântul era folosit pentru a desemna un loc liber care aşteaptă să fie ocupat (de exemplu: catedră vacantă). Ulterior, a fost folosit pentru a indica perioada în care instituţiile îşi suspendă activitatea, lăsând timpul "gol" de obligaţii. În goana de zi cu zi, eşti plin de griji, de notificări, de propriile roluri sociale. Vacanţa adevărată este un exerciţiu de golire. Înseamnă să laşi deoparte măştile şi performanţa. Abia când interiorul tău devine "vacant" (gol de zgomot), se creează spaţiu pentru ca Dumnezeu, natura sau propria ta conştiinţă să poată vorbi. Dacă mergi în vacanţă cu mintea plină de e-mailuri, ai schimbat doar decorul, nu ai intrat în vacanţă.
Este foarte tentant ca în vacanţă nopţile să devină zile, iar telefonul sau calculatorul să devină cei mai buni prieteni. În realitate, nicio grafică de joc video şi niciun clip nu se compară cu realitatea pe care Dumnezeu a pictat-o. Măreţia naturii pe care o descoperi este o "scrisoare de dragoste" de la Creator pentru tine. Vacanţa îţi redă statutul de fiinţă umană, nu de "maşină de produs". Ea îţi aminteşte că valoarea ta nu vine din ceea ce "faci", ci din ceea ce "eşti". Călătoria exterioară ar putea deveni un pelerinaj interior: mergând departe de casă, te întorci, de fapt, mai aproape de tine şi de Creator.
Vacanţa presupune adesea ieşiri în grupuri, unde valorile tale pot fi testate. Nu uita cine eşti! Eşti un copil iubit al lui Dumnezeu. Poţi să te distrezi, să râzi în hohote, să fii cel mai dinamic din grup fără să ai nevoie de vulgaritate, de gesturi urâte sau de substanţe care să-ţi fure libertatea. Bucuria creştină este luminoasă, curată şi îi face şi pe ceilalţi să se simtă bine, nu-i umileşte.
Sfântul Augustin spunea: "Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni în tine." Din această perspectivă, fiecare vacanţă, fiecare dorinţă profundă de a ne opri şi de a ne odihni este de fapt o pregustare şi o căutare inconştientă a acelei păci veşnice şi absolute pe care o găsim doar în Dumnezeu.
