• Caius (e-mail). "Ajuns la vârsta a treia, îmi place să mai citesc din Biblie. Tot mă gândesc la cuvintele Sfântului Paul din Scrisoarea către Romani: "Nu întoarceţi nimănui răul pentru rău, aveţi în vedere să faceţi binele înaintea tuturor oamenilor. Dacă este posibil, atât cât depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii." Pacea pare departe în aceste zile. Mulţumesc Domnului pentru că viaţa m-a ferit de război. Bineînţeles, de cel fizic. Chiar dacă am făcut armata, nu pot spune că sunt un viteaz. Dacă aş fi obligat să merg la război, aş fugi în direcţia opusă. Sunt adeptul non-violenţei. Pe pielea mea nu am trăit atrocităţile feroce ale armelor, dar mărturiile bunicilor şi ale părinţilor mi-au fost îndeajuns ca să îmi fac o idee generală. Înaintaşii mei au trăi vremuri complicate care au lăsat urme adânci în mintea şi inima lor. Mă rog mereu: Doamne, învaţă-ne pe toţi să numărăm zilele noastre, ca să dobândim înţelepciunea inimii! (Ps 90,12). Credinţa ne spune că trebuie să înfăptuim mereu binele, dar cum de nu gândesc toţi aşa?! Ştiu că răul nu a fost creat de Dumnezeu, pentru că el a înfăptuit lucrarea sa, aşa cum am citit la începutul Bibliei, în modul cel mai bun, perfect. Şi totuşi, de ce îl îngăduie? Dacă greşesc cuiva, da, să fiu pedepsit! Merit. Dar să mă trezesc cu o bombă în blocul în care locuiesc, nu cred că e corect! În tot contextul acesta global, este moral ca unii creştini să participe la război? Cristos ne invită să iertăm, să întoarcem şi obrazul celălalt. Dar chiar şi în caz de război?"

Vă felicităm pentru că citiţi Biblia şi vă mulţumim pentru cele scrise. Problema ridicată de dv. cu privire la război este foarte delicată. Depinde foarte mult de ce fel de război este vorba. Una este să meargă "un creştin" să ne apere pe noi şi alta este să meargă să cucerească. În Catehismul Bisericii Catolice, la numărul 2308, este notat: "Fiecare cetăţean şi fiecare guvernant este obligat să acţioneze pentru evitarea războiului. Totuşi, «atâta timp cât va exista primejdia de război şi va lipsi o autoritate internaţională competentă şi înzestrată cu forţe corespunzătoare, nu se poate nega guvernelor dreptul la legitimă apărare, cu condiţia să fi fost epuizate toate mijloacele de reglementare paşnică.»"

• M.M. (e-mail). "Sunt mamă a trei copii, doi băieţi şi o fată. Cel mai mic şi-a exprimat de curând dorinţa de a merge la Seminar. Suntem o familie credincioasă, participăm duminică de duminică la Sfânta Liturghie, însă îmi este teamă să-l încurajez pe acest drum. Îmi dau seama că provocările unui preot sunt din ce în ce mai mari astăzi şi nu vreau ca plecarea lui la Seminar să se sfârşească cu un eşec. Ca mamă ştiu că am datoria de a-l susţine, dar mi-aş dori să urmeze un drum... mai obişnuit."

Stimată doamnă, vă mulţumim pentru sinceritatea cu care v-aţi deschis inima. Ceea ce trăiţi este cât se poate de normal. Nu este o lipsă de credinţă, ci semn al iubirii de mamă, pe care o aveţi faţă de fiul dv. Dorinţa de a vă proteja fiul de suferinţă, de nesiguranţă sau de un posibil eşec arată cât de mult vă pasă de el. Cu toate acestea, seminarul nu este o decizie definitivă. Seminarul este o casă de formare, un loc de discernământ. Dacă fiul dv. va intra într-un seminar, nu îşi stabileşte viitorul pentru totdeauna, ci începe un drum de formare în care va fi însoţit şi ajutat. Poate că una dintre cele mai mari temeri este aceea a eşecului. În realitate, nu putem pune egal între seminar şi eşec. Dacă va continua până la Preoţie, înseamnă că fiul dv. şi-a găsit locul. Dacă nu, va pleca din seminar mai matur, mai echilibrat şi mai conştient de sine decât mulţi alţi tineri de vârsta lui. Seminarul formează oameni, nu doar preoţi. Ne-aţi scris că v-aţi dori pentru el un drum mai "obişnuit". Ce înseamnă, de fapt, acest lucru? Pentru un creştin, "obişnuit" nu înseamnă ceea ce aleg cei mai mulţi, ci ceea ce corespunde voinţei lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu îl cheamă, atunci acesta este drumul potrivit pentru el, chiar dacă este mai "neobişnuit". Provocările sunt mari, într-adevăr. Tocmai de aceea, chemarea nu vine fără harul necesar. Când Dumnezeu ne cheamă (aşa cum pe dv. v-a chemat la căsătorie), nu trebuie să ne bazăm doar pe puterile noastre, ci şi pe puterea harului care lucrează în viaţa noastră. Deşi vă iubiţi foarte mult fiul, rolul pe care îl aveţi nu este să decideţi în locul lui. Îl puteţi ajuta cel mai mult rămânând aproape de el, încurajându-l să caute voinţa lui Dumnezeu şi rugându-vă pentru ca planul lui Dumnezeu să se împlinească în viaţa lui. Dumnezeu nu ia nimic fără să ofere mult mai mult înapoi. Nu vă pierdeţi fiul dacă merge la seminar. Îl încredinţaţi lui Dumnezeu. Dacă vocaţia lui este autentică, familia dv. şi Biserica au câştigat un preot. Vă lăsăm cu o întrebare delicată, dar importantă: Dacă Dumnezeu chiar îl cheamă, aţi vrea să-l opriţi?