de Vlad Ropotică
Bătrânul deschide o carte veche şi, cu un zâmbet de ştrengar gata să facă o boacănă, îi spune domnişoarei: "Ascultă! Din Evanghelia lui Filip... A fost respinsă la Niceea, împreună cu alte evanghelii incomode." Aşa arată una dintre secvenţele din filmul "Codul lui Da Vinci", o peliculă de altfel realizată magistral, cu nume uriaşe în distribuţie. Ideea e simplă, există un adevăr ascuns pe care îl ştiu câţiva iniţiaţi şi care este în opoziţie cu învăţătura oficială a Bisericii. De aici, intriga, conflictul dintre cele două tabere.
Replica citată ascunde mai mult decât o banală mistificare. Da, ştim că au existat texte antice care s-au pretins "evanghelii". Dar nu a existat niciun conciliu ecumenic, ori vreun dictat imperial care să le elimine. Canonul (lista cărţilor) Bibliei s-a format treptat şi organic, nu printr-un eveniment unic. Filmul este, în cel mai bun caz, o ficţiune, dacă nu chiar o încercare de manipulare. Să luăm acum la verificat veridicitatea fiecărei informaţii din film? Este inutil. Cărţile lui Dan Brown, filmele realizate după ele, precum şi alte "bombe media" prin care se spune acel "adevăr secret" al creştinismului sunt doar simptomele, boala este ceva mai grea şi ţine de modul nostru de a gândi.
Suferim de o formă de fascinaţie pentru misterul interzis, care pare să dea celui ce-l posedă un sentiment de superioritate. Ceea ce în Antichitate era sistematizat în gnosticism, astăzi se regăseşte în cultura conspiraţionistă. De la romane de succes până la suspiciuni globale faţă de orice autoritate. De fapt, avem în faţă aceeaşi structură psihologică: setea după un adevăr secret, o cunoaştere "pe care oficialii nu doresc să o dezvăluie".
Iar boala e veche. Foarte veche. Parcurgând Confesiunile Sfântului Augustin, îl regăsim tulburat de maniheiştii care respingeau argumentele biblice împotriva doctrinelor lor, cu o conspiraţie: "Sfintele Scripturi ale Noului Testament au fost falsificate de persoane necunoscute." Acest pseudo-argument nu scapă ironiei augustiniene: "Nu erau în stare să prezinte un exemplar nedeformat al Scripturilor." Au trecut mai bine de 1500 de ani şi parcă avem aceeaşi sete de senzaţional, ascuns, conspirat. Oare de atunci să fie boala noastră?
Din păcate, nu. E mult mai veche. Şi are în spate una dintre cele mai periculoase ispite: neîncrederea. Atenţie! Nu am spus: îndoiala. Descartes ne-a lăsat acea îndoială metodică, raţională, carteziană. Mă îndoiesc, deci cuget. De ce anume mă îndoiesc? De acele lucruri pe care percepţia mea ar putea să le deformeze: Dacă mă înşală simţurile? Dacă visez? Dacă cineva mă minte? Am nevoie să pun la îndoială, apoi să înţeleg, pentru a avea experienţa umană corectă. Dar neîncrederea este aceea care ne duce dincolo de această cunoaştere raţională. Ştiu sigur care este adevărul, dar aleg să nu am încredere în cineva sau în ceva. Este ecoul ispitei edenice: "A spus cu adevărat Dumnezeu?". La întrebarea luciferică, omul nu putea da decât un răspuns: "Da!". Nu era nevoie de un exerciţiu cartezian pentru a vedea adevărul. Era clar.
Augustin povesteşte şi el că îndoiala sănătoasă, născută din inconsistenţa argumentelor maniheistice, a fost cea care l-a condus mai întâi să părăsească secta, apoi să fie deschis unor explicaţii mai clare, venite prin Sfântul Ambroziu. Avea însă să fie pe viaţă un adversar al adevărurilor ascunse, al tainelor rezervate doar unora. Iar încrederea sa în Biserică, în Scripturi, în învăţătura "oficială" avea să devină de neclintit. Omul secolului XXI, sufocat de social media, AI şi o avalanşă de informaţii, are nevoie de acelaşi exerciţiu antic: să se îndoiască raţional şi să fugă de neîncrederea cronică. Pentru că, după milenii, Biserica, Scripturile sunt tot acolo. Cu testul timpului luat cu brio.
