Aceste cuvinte au izvorât dintr-o inimă oprimată de dificultăţi grave: "Tu m-ai făcut să văd rele şi strâmtorări multe" (v. 20), spune psalmistul. Cu toate acestea, sufletul său este deschis şi încrezător, pentru că este ferm în credinţă, care recunoaşte sprijinul lui Dumnezeu şi îl mărturiseşte: "Fii pentru mine stâncă şi cetate de refugiu" (v. 3).

Săracul poate să devină martor al unei speranţe puternice şi credibile, tocmai pentru că este mărturisită într-o condiţie de viaţă precară, făcută din privaţiuni, fragilităţi şi marginalizare. El nu se bazează pe siguranţele puterii şi averii; dimpotrivă, le îndură şi adesea este victima lor. Speranţa sa poate să se odihnească numai în altă parte. Recunoscând că Dumnezeu este prima şi singura noastră speranţă, şi noi facem trecerea de la speranţele efemere la speranţa durabilă. În faţa dorinţei de a-l avea pe Dumnezeu ca însoţitor de drum, bogăţiile sunt redimensionate, pentru că se descoperă adevărata comoară de care avem nevoie realmente. Cuvintele cu care Domnul Isus îi îndemna pe discipolii săi răsună tare şi clar: "Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le distrug şi unde hoţii le sapă şi le fură! Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le distrug şi unde hoţii nu le sapă şi nu le fură!" (Mt 6,19-20).

Speranţa, susţinută de iubirea lui Dumnezeu revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,5), transformă inima omului în teren fertil, unde poate încolţi caritatea pentru viaţa lumii. Tradiţia Bisericii reafirmă constant această circularitate între cele trei virtuţi teologale: credinţa, speranţa şi iubirea. Speranţa se naşte din credinţă, care o alimentează şi o susţine, pe temelia iubirii, care este mama tuturor virtuţilor.

Promovând binele comun, responsabilitatea noastră socială se întemeiază pe gestul creator al lui Dumnezeu, care dăruieşte tuturor bunurile pământului: asemenea acestora, tot aşa şi roadele muncii omului trebuie să fie în mod egal accesibile. A-l ajuta pe cel sărac este, de fapt, o problemă de dreptate, înainte de a fi problemă de caritate. După cum afirmă Sfântul Augustin: "Tu dai pâine celui flămând, dar ar fi mai bine ca nimeni să nu fie flămând, chiar dacă în acest fel nu ar fi nimeni căruia să-i dai. Tu oferi haine celui care este gol, dar cât de bine ar fi dacă toţi ar avea haine şi nu ar exista această sărăcie" (Comentariu la 1In, VIII, 5).

Să ne încredinţăm Preasfintei Maria, Mângâietoarea mâhniţilor, şi împreună cu ea să înălţăm o cântare de speranţă, însuşindu-ne cuvintele din Te Deum: "În tine, Doamne, am nădăjduit, şi nu voi regreta în veci".

(Din Mesajul Papei Leon al XIV-lea pentru a IX-a Zi Mondială a Săracilor, 16 noiembrie)