"Jarul" speranţei
de pr. Felix Roca
Înainte de a fi "pelerini ai speranţei", aşa cum suntem îndemnaţi insistent în anul acesta, ne prinde bine să pornim într-un "pelerinaj" în care să descoperim cu adevărat ce este speranţa, să o înţelegem şi să o trăim. În acest sens, am specificat în articolul din numărul trecut că speranţa, precum credinţa şi dragostea, înainte de toate, este un dar al lui Dumnezeu pe care l-a sădit în noi la Botez. Este nevoie să "despachetăm" acest dar al lui Dumnezeu şi să îl folosim în viaţa zilnică.
Doamne, măreşte-mi speranţa!
Chiar dacă suntem convinşi că Dumnezeu a sădit în noi darul speranţei, ajungem în situaţia în care ne simţim fără speranţă, fără motivaţie, fără vlagă. "Zilele mele trec mai repede decât suveica şi se termină fără speranţă", spune Iob. Şi continuă cu întrebarea apăsătoare: "Unde este atunci speranţa mea? Cine a văzut speranţa mea?" Suntem pierduţi într-o astfel de situaţie? Nicidecum! Ar trebui să facem lucrul cel mai natural: să îi cerem lui Dumnezeu să mărească în noi speranţa. Suntem obişnuiţi să facem grătar şi ştim că la un moment dat jarul poate să pară stins, acoperit de cenuşă, fără putere. Dar, dacă suflăm asupra jarului, imediat se reaprinde flacăra şi revine căldura puternică. Sunt acele momente în viaţa noastră în care speranţa pare să fie stinsă, însă "jarul" este prezent în sufletul nostru. Nu trebuie să facem altceva decât să-i cerem lui Dumnezeu să "sufle" şi să reaprindă forţa speranţei din noi. Aşadar, nu ar trebui să spunem niciodată "eu nu mai am speranţă", ci să îi spunem lui Dumnezeu: "Suflă puternic asupra speranţei pe care mi-ai dăruit-o la Botez şi reaprinde-o în viaţa mea!"
Forţa de a se arunca în genunchi
Aşadar, speranţa nu poate fi asigurată de calităţile personale sau de bunurile materiale, ci marea speranţă este însuşi Dumnezeu. Numai cu el poate fi înfruntat "griul" societăţii sau al viitorului. Mi se întâmplă des să aud că mi se spune: "Ce speranţă să mai ai când totul este atât de greu, când nu găseşti un loc de muncă sau nu poţi să legi o prietenie adevărată?" Sunt dificultăţi obiective care afectează "doza de speranţă". Albert Camus spunea: "Nu pot să iert societăţii contemporane faptul că este o maşină care târâie oamenii spre disperare." Sfântul Ioan Paul al II-lea, pe când încă era arhiepiscop de Cracovia, scria în cartea sa Magazinul bijutierului: "Nu există speranţă fără teamă şi nici teamă fără speranţă." Tocmai de aceea fundamentul speranţei trebuie căutat acolo unde există cu adevărat: la Dumnezeu. Nu există lucru mai tragic decât disperarea, deoarece îi lipseşte forţa de a se arunca în genunchi. În viaţa unui tânăr pot fi multe situaţii care ar putea duce la disperare, dar dacă rămâne forţa de a cădea în genunchi, atunci disperarea poate fi învinsă, pentru că după fiecare apus apare un răsărit şi după fiecare furtună poate apărea curcubeul. Speranţa este cea care vede spicul în timp ce ochii noştri de carne nu văd decât bobul care putrezeşte. Cartea Apocalipsului este foarte clară în privinţa aceasta: "El va şterge orice lacrimă din ochii lor, iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut" (Ap 21,4).
