Dumnezeu atinge inimile în moduri care ne depăşesc

Interviu cu pr. Petru Iştoc, OFMConv., realizat de pr. Claudiu Bulai

În Moldova, în România şi în Europa a fi creştin este o normalitate. În alte părţi ale lumii este ceva inedit. Cu toate acestea, pe Cristos îl poţi sluji oriunde. Vă propun în acest număr al revistei o călătorie în partea cea mai estică a continentului asiatic pentru a vedea cum sunt creştinii acolo şi cum îşi trăiesc credinţa. Iată, aşadar, un interviu cu pr. Petru Iştoc, OFMconv., misionar în Japonia.

- Japonia, o ţară îndepărtată. Cum este trăită credinţa în această parte a lumii?

Creştinismul în Japonia este o religie minoritară, cu aproximativ 1,7% din populaţie, formată din creştini catolici, ortodocşi şi protestanţi. Noi, catolicii, suntem 0,5% din populaţia Japoniei. Majoritatea japonezilor sunt budişti, şintoişti, iar creştinismul pentru ei este adesea văzut ca o religie nouă şi străină. Credinţa în Japonia este trăită în tăcere, cu discreţie şi mult respect. Deşi creştinii reprezintă, aşa cum spuneam mai sus, un procent foarte mic din populaţie, ceea ce îi impresionează pe japonezi este seriozitatea cu care creştinii catolici îşi trăiesc credinţa. Într-un context cultural şi religios atât de diferit de cel european, credinţa creştină devine o alegere personală conştientă, asumată cu mult curaj. A merge la biserică, a se ruga, a cere Botezul, toate acestea sunt paşi făcuţi cu seriozitate, adesea după o lungă perioadă de căutare, reflecţie şi pregătire.

- Cum au fost cei peste 10 ani de activitate în Ţara Soarelui Răsare?

Peste zece ani de activitate în Japonia. Da, anul acesta voi împlini 14 ani de activitate misionară şi pot să spun că pentru mine au fost ani de provocări, dar şi de mari binecuvântări. În primul rând, aceşti ani petrecuţi în mijlocul lor m-au învăţat să mă desprind de aşteptările omeneşti şi să am mai multă răbdare, acea răbdare a semănătorului care, de multe ori, nu vede imediat roadele muncii sale. Într-o societate în care religia nu este un punct central al vieţii publice, am învăţat că mărturia creştină se oferă prin viaţa proprie, prin prezenţă, prin ascultare şi slujire. A fi preot într-un astfel de context înseamnă să fii aproape de oameni cu discreţie, dar cu o inimă deschisă. Aceşti ani m-au îmbogăţit şi din punct de vedere spiritual, uman şi cultural. Am descoperit o societate profund respectuoasă, disciplinată, sensibilă la frumuseţe şi la armonie. Şi poate tocmai această cultură a respectului mi-a dat ocazia să trăiesc evanghelia într-un mod mai interiorizat şi mai profund. Desigur, au fost şi momente neaşteptate, momente în care mi-am pus întrebări, dar în toate acestea am simţit că Dumnezeu lucrează tainic, iar semnele prezenţei sale apar atunci când nu te aştepţi. Am văzut convertiri autentice, oameni care, după ani de căutare, au descoperit în Cristos sensul vieţii lor. Aceşti ani în Japonia au fost pentru mine un dar. Nu a fost uşor, dar a fost frumos. Şi dacă ar fi să aleg din nou, aş merge pe acelaşi drum.

- Aţi activat şi în Dieceza de Iaşi. Ce asemănări aţi găsit între comunitatea de aici şi cea de acolo?

Da, am activat ca preot în Dieceza de Iaşi, în cadrul Provinciei Franciscane Conventuale "Sfântul Iosif" din Moldova, înainte de plecarea în misiune şi pot spune că experienţele trăite în cele două locuri, deşi foarte diferite cultural, au şi puncte comune profunde. Ceea ce le uneşte pe cele două comunităţi este dorinţa oamenilor de a-l întâlni pe Dumnezeu şi setea lor după pace şi iubire autentică. În ambele locuri am întâlnit persoane simple, dar cu inimi deschise, gata să asculte, să primească şi să crească în credinţă. Desigur, în Dieceza de Iaşi, credinţa este parte integrantă din identitatea multora. În Moldova se simte o trăire comunitară vie: procesiuni, sărbători, rugăciuni comune, participarea numeroasă la sacramente. În Japonia, în schimb, credinţa se trăieşte mai discret, mai interior, dar adesea cu o profunzime şi o fidelitate care impresionează. Un alt punct comun este rolul comunităţii în susţinerea credinţei. Şi în Moldova, şi în Japonia, acolo unde există o comunitate caldă, primitoare şi vie, oamenii rămân, se implică şi credinţa înfloreşte. Diferenţele culturale există, desigur, dar Dumnezeu lucrează în moduri surprinzătoare în ambele locuri, atingând inimile oamenilor şi construind punţi dincolo de limbă, cultură sau istorie. Aşadar, deşi diferite în formă, comunităţile din Dieceza de Iaşi şi cele din Japonia se întâlnesc în esenţă: în dorinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi de a trăi evanghelia în viaţa de zi cu zi.

- Vocaţia la Preoţie, cum s-a născut şi s-a dezvoltat?

Vocaţia mea a încolţit în sânul familiei. M-am născut într-o familie credincioasă care m-a încurajat să merg pe calea credinţei. Chiar îmi aduc aminte cu multă bucurie, când împreună cu părinţii şi ceilalţi fraţi şi surori ne rugam seară de seară, participam în fiecare duminică la Sfânta Liturghie, marţea la cea închinată Sfântului Anton de Padova şi cred că aceasta m-a ajutat să descopăr vocaţia la viaţa consacrată şi Preoţie. Am simţit chemarea lui Dumnezeu încă din adolescenţă, dar ea s-a maturizat la vârsta de 20 de ani, când am intrat în seminar. Aici am studiat filozofia şi teologia la Institutul Teologic Franciscan din Roman şi am fost hirotonit preot la 22 iunie 1997.

- Împărtăşiţi cu noi o amintire care v-a marcat viaţa de preot.

Într-o zi, o tânără, care frecventa biserica de ceva timp, s-a apropiat de mine după Liturghie şi mi-a spus cu lacrimi în ochi: "Părinte, eu nu am primit Botezul, dar vreau să-l urmez pe Isus. Nu ştiu aproape nimic despre credinţa creştină, dar vă mărturisesc că mi-a apărut în vis o Doamnă îmbrăcată în alb şi mi-a arătat drumul spre biserică. M-am interesat cine este Doamna îmbrăcată în alb şi am înţeles că este Mama lui Isus. De atunci am simţit că acest Dumnezeu mă iubeşte." Acele cuvinte, rostite cu atâta simplitate şi sinceritate, m-au emoţionat. A început un drum de cateheză, în care am parcurs împreună paşii credinţei. Botezul ei, celebrat într-o zi de Paşte, a fost unul dintre cele mai puternice momente din viaţa mea de preot. Nu doar pentru că am văzut o persoană renăscând la viaţa în Cristos, ci şi pentru că mi-am reamintit cât de minunat şi misterios lucrează harul lui Dumnezeu. Acea convertire discretă, născută în tăcere, fără spectaculozitate, dar plină de lumină, m-a învăţat că Preoţia este despre a semăna, a însoţi, a iubi şi a avea răbdare. Dumnezeu atinge inimile în moduri care ne depăşesc, iar noi suntem chemaţi doar să fim prezenţi şi disponibili. Această experienţă mi-a întărit convingerea că nicio slujire nu este mică atunci când este făcută cu iubire şi credinţă.

- La final, lăsaţi un mesaj cititorilor noştri.

Dragi cititori, vă încurajez să rămâneţi fideli chemării lui Dumnezeu, oriunde v-aţi afla. Domnul are un plan pentru fiecare dintre noi. Chiar dacă nu plecăm cu toţii în misiune, putem trăi ca misionari în viaţa de zi cu zi, prin iubire, iertare şi speranţă. Rugaţi-vă pentru misionari şi lăsaţi-l pe Cristos să locuiască în inima voastră!