Semnele speranţei

de pr. Felix Roca

Biserica ne oferă ocazia providenţială de a trăi un an jubiliar, Jubileul speranţei. Auzim vorbindu-se mult despre acest lucru şi despre speranţă. Papa Francisc spune că "au nevoie de semne de speranţă şi cei care în ei înşişi o reprezintă: tinerii", care adesea văd că visurile lor se prăbuşesc.

Tocmai pentru că este atât de trist a vedea tineri lipsiţi de speranţă, papa doreşte ca "Jubileul să fie în Biserică ocazie de elan faţă de ei: cu o reînnoită pasiune să ne îngrijim de copii, de studenţi, de logodnici, de tinerele generaţii! Apropiere de tineri, bucuria şi speranţa Bisericii şi a lumii!"

Ce este speranţa?

Pentru a trăi cu speranţă şi în speranţă este nevoie, mai întâi, să descoperim ce este cu adevărat aceasta. De multe ori, noi vrem să avem idei clare despre credinţa noastră, să o exprimăm în concepte, în teorii. Nu despre aceasta este vorba! Este esenţial ca aceste idei să poată să fie trăite, să atingă viaţa, să o transforme, să o schimbe.

Despre credinţă, speranţă şi iubire ştim că sunt virtuţi teologale. Dar, când vorbim despre virtute, riscăm să facem o mare confuzie: ne gândim că este vorba despre efort, că trebuie să ne străduim din răsputeri să avem credinţă, speranţă şi iubire. Este greşit! Virtuţile teologale nu sunt sforţări, ci forţe ce ne-au fost dăruite de către Dumnezeu la Botez. Acestea "lucrează" în viaţa noastră dacă le lăsăm să acţioneze şi să ne transforme. E adevărat că nu sunt ca o magie, ca o "superputere" pe care o posedăm, ca un automatism. Este nevoie de colaborarea noastră, este nevoie să "despachetăm" aceste daruri ale lui Dumnezeu şi să le folosim în viaţa zilnică. Astfel, speranţa nu este dorinţă, iluzie, utopie, ci o forţă pe care Dumnezeu a aşezat-o în sufletul nostru.

"Simptomele" speranţei

Când "despachetăm" darurile credinţei, speranţei şi iubirii, în viaţa noastră de zi cu zi se văd semne ale acestora. Virtuţile teologale devin "simptome" ale vieţii creştine, după o expresie a părintelui Luigi Maria Epicoco, un cunoscut predicator italian din timpurile noastre. Aşa cum, în sens medical, un simptom indică prezenţa unei afecţiuni sau a unei boli, la fel, în viaţa spirituală, virtuţile indică prezenţa lui Dumnezeu. Aşadar, adevăratul creştin manifestă identitatea sa prin această triplă forţă pe care o are în interiorul său. În ce fel manifestăm forţa credinţei? Nu doar prin faptul că noi credem că Dumnezeu există. Este prea puţin. Pentru noi, creştinii, a avea credinţă înseamnă să credem cu toată fiinţa că Dumnezeu ne iubeşte, că este Tatăl nostru. Ce este speranţa creştină? Să credem că tot ceea ce are de-a face cu viaţa noastră are un scop, are un sens. Chiar şi atunci când nu reuşim să vedem sau să înţelegem, lucrurile din viaţa noastră au un sens. Ce este virtutea iubirii? Să credem că noi suntem făcuţi pentru a iubi, că Dumnezeu a pus în noi capacitatea de a iubi aşa cum el ne iubeşte, de a iubi până acolo încât să ne oferim viaţa. Acestea sunt semnele vieţii creştine: a crede că Dumnezeu mă iubeşte, a crede că toate au un sens, a crede că sunt capabil să iubesc aşa cum a iubit Cristos.

Aceste convingeri dăruiesc forţa de a merge înainte pe drumul vieţii şi de a înfrunta chiar şi adversităţile, aşa cum spune Papa Francisc: "Speranţa învinge orice oboseală, orice criză şi orice nelinişte, dându-ne o motivaţie puternică pentru a merge înainte, pentru că ea este un dar pe care-l primim de la Dumnezeu însuşi: el umple cu sens timpul nostru, ne luminează pe drum, ne indică direcţia şi destinaţia vieţii noastre".