de Vlad Ropotică
Pe bună dreptate, oamenii privesc cu îngrijorare spre viitor. Schimbările politice, sociale, tehnologice, precum şi instabilitatea ce parcă vine din toate direcţiile nu fac decât să crească gradul de anxietate pe care fiecare îl resimte. Oare cum se va termina totul? Oare unde vom ajunge? Oare ce va fi cu locul meu de muncă, cu familia mea? Ce se va întâmpla cu părinţii sau copiii mei?
Acestor întrebări li se oferă adesea un răspuns foarte sec şi dezarmant. "Stai liniştit! Va fi bine." Oare? Acest clişeu liniştitor a sunat în urechile multor generaţii, de-a lungul istoriei, şi numai bine nu a fost. Pe de altă parte, în mediul religios, mai ales în cel creştin, acest "va fi bine" capătă altă glazură: "Nu te teme. Un creştin are speranţă, nu se teme." În primăvara lui 2020, în plină incertitudine legată de pandemia de Coronavirus, într-o seară ploioasă, Papa Francisc se adresa lumii. Cu toţii aşteptam să vedem ce pasaj evanghelic va alege Sfântul Părinte. Oare va fi ceva despre o vindecare miraculoasă? Ori despre o victorie măreaţă din zilele marilor regi evrei?
Spre surpriza multora, papa a ales alt episod. Deşi nu am fi dorit neapărat acel pasaj evanghelic, el ilustra cel mai bine ceea ce gândim cu toţii în aceste clipe de nesiguranţă. E un strigăt al disperării: "Doamne, nu-ţi pasă că pierim?" Pentru ucenicii lui Cristos, acea noapte era finalul. În mijlocul furtunii, malurile nu se mai vedeau. Viitorul, destinaţia erau cu totul în întuneric. Iar, spre şocul lor, Isus nu făcea nimic. Chiar dormea. Exegeţii de astăzi, cuprinşi prea mult de dorinţa unei concluzii, judecă grăbit. "De ce atâta agitaţie? Isus era acolo. Nu aveau credinţă." Dar atunci când fiecare ajungem în corzi, experimentăm aceeaşi angoasă.
Atunci când ne gândim la experienţa noastră religioasă, am vrea să credem că pentru aceia care îşi fac "datoria" Dumnezeu garantează că "va fi bine". Că indiferent de ceea ce e în jur, mie îmi va fi bine. Ori aceasta este o capcană ce nu are de-a face cu spiritul creştin. Isus, în ultimele momente ale vieţii sale, le-a spus discipolilor că "în lume veţi avea necazuri". Cum? Chiar şi noi? Chiar şi aceia care merg la biserică şi nu doar că îşi îndeplinesc o datorie, dar sunt cu adevărat creştini practicanţi? Răspunsul lui Isus e simplu: Da, chiar şi voi veţi avea necazuri!
Dar Cristos nu ne lasă în această angoasă. Nu, nu ne promite că vom avea necazuri şi apoi ne va fi bine. Ci ne spune: "Veţi avea necazuri, însă curaj, eu am învins lumea!" Sensul acestor cuvinte se descoperă cel mai adânc în clipele culminante ale Paştelui. În zilele Triduumului Pascal, creştinii se apropie de Cristos în suferinţa sa, îl văd agonizând şi, asemenea oricăruia dintre noi, strigând: "Doamne, unde eşti? De ce m-ai părăsit?". Nu-i aşa că, în lumina crucii, disperarea apostolilor din furtună, disperarea omului, disperarea noastră nu mai par aşa vinovate? Oarecum. Pentru că din întunericul adânc al Calvarului se aude acel teribil "Tată, în mâinile tale încredinţez duhul meu". Un creştin nu este scutit de necaz, dar ceea ce îl face deosebit este tocmai lupta sa. Acel curaj de a urca până la capăt drumul crucii. Acea putere de a înfrunta prin credinţa în Cel Înviat chiar şi moartea.
Necazul vine, incertitudinea, teama nu iartă pe nimeni. Nu ştim ce va fi dincolo, dar ştim că toate sunt şi trebuie puse în mâinile Tatălui. Cristos ne cheamă la curaj, un curaj care izvorăşte din victoria sa. O victorie împlinită în agonia crucii, dar marcată de lumina şi gloria învierii.
