Când suntem în prietenie cu Dumnezeu, totul este posibil

interviu cu PS Petru Sescu, realizat de pr. Claudiu Bulai

În luna aprilie sunt mulţi preoţi, persoane consacrate sau laice care îşi sărbătoresc ziua de naştere în Dieceza de Iaşi, dar şi un episcop. Pentru că în această lună împlineşte frumoasa vârstă de 60 de ani, i-am propus şi o discuţie despre istoria de viaţă. Vă invit, aşadar, la un interviu cu PS Petru Sescu.

- Aţi fost hirotonit preot la Roma de Papa Ioan Paul al II-lea în anul 1991. Cum aţi primit vestea şi cum aţi trăit acel moment?

Vestea a fost cu totul neaşteptată. Fiind la ora de morală, actualul ÎPS Aurel Percă, rector al seminarului pe vremea aceea, a venit la curs şi ne-a spus că Papa Ioan Paul al II-lea cere ca doi candidaţi la Preoţie să fie hirotoniţi la Roma. Noi eram opt în clasă, trei pentru Bucureşti şi cinci pentru Iaşi. Am hotărât să tragem la sorţi. Înainte de a merge în recreaţie, rectorul ne-a spus că aceia care vor fi aleşi vor putea fi însoţiţi de familie. Atunci am mers în capelă şi m-am rugat: "Doamne, îţi mulţumesc pentru tot ce am primit. Nu-ţi cer nimic pentru mine. Dacă este şansa aceasta de a ajunge cei din familie la Roma, orfan de tată fiind de la vârsta de 14 ani m-au susţinut financiar fraţii mai mari, atunci am zis că este un dar din partea lui Dumnezeu pentru tot ceea ce au făcut ca eu să pot să ajung preot. Aşadar, nu pentru mine, ci pentru ei." Tragerea s-a făcut după alfabet. Eu eram ultimul, aşa că n-am ales, ci mi-a rămas. Am văzut în aceasta darul lui Dumnezeu pentru cei care m-au susţinut. Cât priveşte momentul de la Roma, trebuie să spun că a fost cu totul deosebit. Totul era nou. Contactul cu oamenii, amabilitatea lor, credinţa unor poliţişti care aveau în secţia de poliţie un crucifix împodobit cu flori. Am fost cucerit de aceste elemente. Apoi totul a fost o surpriză continuă. Şederea noastră a durat o săptămână, dar totul a fost un dar din partea cerului.

- După 30 de ani de preoţie, în anul 2021, Papa Francisc v-a numit episcop auxiliar de Iaşi. Cât de mult v-a marcat viaţa acest moment?

Momentul numirii ca episcop mi-a schimbat viaţa destul de serios, pentru că eram deja numit de aproape patru săptămâni paroh în Parohia "Sfântul Nicolae" din Bacău, doar că am fost chemat la Bucureşti, la nunţiatură. Nunţiul apostolic mi-a spus: "Papa te-a numit. Te rog să completezi declaraţia!" Am rămas foarte surprins, pentru că abia ajunsesem la Bacău şi eram preocupat cu începuturile activităţilor din parohie. De aceea, când a venit această veste, a fost total neaşteptată. Niciodată nu m-am gândit că pot face această slujire, dar în spirit de ascultare am acceptat-o.

- Pentru a ajunge astăzi la persoana episcopului Petru Sescu trebuie să ne gândim şi la parcursul său. Cum s-a născut vocaţia la Preoţie şi cum au fost anii de formare?

Vocaţia mea s-a născut în familie. Mai târziu, am aflat din documentele Bisericii că familia, de fapt, este primul seminar. La mine pot spune că aşa a fost. Am fost o familie cu nouă copii, părinţii credincioşi, aproape de biserică. N-am făcut ceva special. Întotdeauna am fost atras de acest ideal. Mai complicat era cum voi face să ajung preot, pentru că numărul celor admişi era limitat. Erau şapte locuri şi 120 de candidaţi. Apoi a fost cu multe peripeţii. Am fost admis printre cei şapte, dar după câteva zile mi-a venit ordinul de încorporare. A trebuit să fac armată, pentru că absolvisem liceul şi bacalaureatul. Sigur a fost o lovitură grea după bucuria intrării în seminar să aflu că am pierdut locul şi că trebuie să merg în armată, dar nu m-am descurajat. Am acceptat. Am mers în armată, dar mereu m-am rugat Maicii Domnului să mijlocească pentru mine. La încheierea serviciului militar, când a venit vestea extraordinară că au fost alocate din partea Ministerului Cultelor zece locuri pentru cei care au liceul terminat, bacalaureatul şi armata terminată, a fost ca o minune pentru mine.

- Ca preot aţi slujit în diferite parohii şi în diferite instituţii ale Bisericii. Cum să fie slujirea preotului în diferitele misiuni pe care le primeşte?

Dacă ar fi acum, după 34 de ani de preoţie, să dau un sfat preoţilor, le-aş spune că trebuie să aibă foarte multă încredere şi să nu-şi facă planuri prea multe. Dacă mă gândesc cum vedeam preoţia când aveam în inimă să ajung preot, totdeauna mă gândeam la un fost vicar. Cred că din tot ce-mi doream eu s-a împlinit cam 10-15 la sută. Restul a fost total neaşteptat. Întotdeauna mi s-a părut că numirile pe care le-am avut, şase la număr, erau parcă mai mult decât aş fi putut. De aceea, sfatul meu este următorul: să avem încredere în Dumnezeu şi să spunem: "Doamne, e prea mult pentru mine, dar am încredere în tine." Fac o mică paranteză: ca episcop, vreau să spun că este dureros uneori când vezi un preot care primeşte o numire şi i se pare prea puţin. Mie întotdeauna mi s-a părut prea mult, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am mers încrezător, iar acesta nu a fost zgârcit, a fost foarte generos în a da harurile necesare în misiunea care mi-a fost încredinţată. Chiar şi în momentele mai grele, precum misiunea de econom diecezan sau începuturile ca episcop. A fost greu, dar Dumnezeu m-a ajutat.

- Împărtăşiţi cu noi o amintire care v-a rămas întipărită în memorie.

Un moment care într-adevăr m-a marcat s-a întâmplat în ziua de 8 mai 2003. Eram la seminarul din Bacău şi trebuia să merg cu maşina dis-de-dimineaţă, să o duc pe mama de la Roman la Iaşi pentru o intervenţie chirurgicală. Pe la ora 4:45, îmi amintesc foarte clar, ieşisem din localitatea Dumbrava, jud. Bacău, când dintr-odată m-am trezit cu o persoană la câţiva metri în faţa farurilor. Instinctiv am tras dreapta, am intrat în şanţul din beton şi am fost aruncat ca o piatră pe apă. Când am văzut că intru în piciorul podului, atât mi-a trecut prin minte: "S-a terminat!". Am vrut să deschid ochii, credeam că era un coşmar. M-am izbit de piciorul podului, maşina s-a stricat complet, nu puteam să ies din ea, dar nu eram rănit, aveam doar o zgârietură. Până la urmă am reuşit să deschid uşa din spate şi să ies. În acel moment mă gândeam că puteam să fiu la judecată în faţa Domnului, puteam să fiu pe un pat de spital cu coloana ruptă. Văzând că sunt bine, i-am spus Domnului că, începând din acel moment, atât cât va mai fi, îl consider că este bonus. Şi iată că au trecut 22 de ani de bonus! Şi-i mulţumesc Domnului pentru acest lucru.

- La final, vă invit să transmiteţi un mesaj de întărire în credinţă cititorilor noştri.

Cred că viaţa nu este uşoară, indiferent de ce misiune avem pe acest pământ, dar este frumoasă. Atunci când ne încredem în Dumnezeu, atunci când îi spunem "da" lui Dumnezeu şi suntem în prietenie cu Dumnezeu, totul este posibil. Îndemnul meu este să slujiţi Domnului cu bucurie, acolo unde sunteţi.