Ţinea dinadins să se facă înţeles de cât mai mulţi

Interviu cu Mons. Anton Lucaci, realizat de pr. Claudiu Bulai

Jumătate din viaţă trăită în Dieceza de Iaşi şi jumătate trăită la Roma, astfel ar putea fi caracterizat pe scurt istoricul invitatului din această lună. S-a născut la Răchiteni, judeţul Iaşi, la 11 septembrie 1942 şi a fost hirotonit preot la 15 august 1968 la Iaşi. Din anul 1989 slujeşte ca preot în Italia, la Roma. Vă invit în acest număr al revistei la o discuţie cu Mons. Anton Lucaci.

- Se ştie că aţi petrecut 35 de ore în prezenţa Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea pentru a-l ajuta cu pronunţia în limba română, înainte de a veni în România. Ce v-a impresionat cel mai mult la papa în acest interval de timp?

În anii de serviciu la Radio Vatican, întâlnirile cu Papa Ioan Paul al II-lea au fost multe şi în împrejurări diferite. Evident, mi-au rămas întipărite profund cele prilejuite de pregătirea anevoioasă a călătoriei sale în România. Evenimentul de acum 25 de ani, limitat doar la Bucureşti, a avut un pronunţat caracter ecumenic, fiind prima călătorie apostolică a unui episcop al Romei într-o ţară majoritar ortodoxă. Sfântul Părinte a ţinut mult să exerseze limba română în care şi-a rostit aproape toate discursurile. Ce m-a impresionat cel mai mult? Mă gândesc şi astăzi cu admiraţie, dar şi cu oarecare jenă, la răbdarea şi tenacitatea cu care Sfântul Ioan Paul al II-lea, deşi suferind, a acceptat de dragul călătoriei în România să se supună ore în şir unui gen de tortură pentru a citi un text cu improvizaţii artizanale. Dar ţinea dinadins să se facă înţeles de cât mai mulţi în slujirea de păstor al Bisericii universale. Şi cred că a reuşit să fie instrument de deşteptare şi har pentru populaţia ţării într-un moment de reaşezare istorică. Lucru pentru care papa era recunoscător şi totodată profetic: "Dacă România deschide poarta, va fi un efect de domino", a reflectat cu glas tare într-o pauză din timpul pregătirilor. Şi aşa a fost. Evenimentul a deschis drumul călătoriilor sale în Georgia, Grecia, Ucraina, Armenia şi Bulgaria.

- Sunteţi de aproximativ 35 de ani în Italia, la Roma, aproape de Vatican. Cât de mult înseamnă acest lucru pentru dv., ca preot?

Adăugând perioada de studenţie, şederea mea la Roma depăşeşte cifra biblică de 40 de ani. Înseamnă peste jumătate din viaţă, trăită în centrul lumii catolice, lângă mormintele apostolilor Petru şi Paul, ale martirilor din primele veacuri creştine, aproape de catacombe şi bazilici măreţe. Dar Roma nu-i doar arheologie şi turism. Ca preot la Roma, simţi din plin pulsul lumii şi al Bisericii cu frământările respective. Deşi e "Cetatea Eternă", aici timpul pare că fuge mai repede. Sunt recunoscător Domnului că mi-a dat capacitatea de uimire şi de a învăţa continuu fără a mă pierde în banalităţi. Îl rog să mă păstreze mai departe ancorat în esenţialul vieţii de preot, după ce am slujit bucuros pe post de colaborator şi asistent "Scout" într-o parohie italiană nu departe de Vatican, fiind concomitent responsabil al secţiei române Radio Vatican şi coordonator pastoral pentru preoţii capelani ai comunităţilor catolice româneşti de rit latin din Italia.

- Cum s-a născut şi s-a dezvoltat vocaţia la Preoţie?

N-am cunoscut străfulgerări mistice privind chemarea la Preoţie. Copil fiind, rude ale familiei mă întrebau cum se obişnuieşte: "Ce vrei să te faci când vei fi mare?". Nu le dădeam răspuns, dar întrebarea rămânea pe undeva în minte. Crescând, am început să mă întreb şi eu. Locuind lângă biserica satului, preotul paroh m-a cooptat în grupul băieţilor care slujesc la altar. Mi-a plăcut mult şi am început să merg aproape zilnic la Sfânta Liturghie. Aceleaşi rude de mai înainte îmi repetau: "Nu-i aşa că vrei să devii preot?". De această dată întrebarea includea şi răspunsul. Atunci mi-am pus-o şi eu. Ideea de a deveni preot căpăta contur în minte şi în inimă. Doream, dar nu înţelegeam cum ar fi posibil. Terminând cele patru clase elementare şi interesându-mă discret şi indirect ca şi cum ar fi vorba de un altul, am aflat că trebuie să mergi la un seminar, dar că seminarul din Iaşi fusese închis de către autorităţi. Ulterior am descoperit că există un seminar la Alba Iulia şi că pentru a intra trebuie să ai şapte clase. La acest punct, orizontul preoţiei părea că mi se închide. Alba Iulia era prea departe, iar în satul natal nu exista şcoală pentru ciclul doi. Exista doar în două sate din vecinătate, dar nu vedeam ce-aş putea face. Eram nouă fraţi şi familia noastră nu prospera economic. În această situaţie, am rămas doi ani ajutând părinţii. Apoi, timp de trei ani am urmat ciclul doi la şcoala din satul Butea, trecând cu barca peste Siret. Între timp, în anul 1956 s-a redeschis seminarul din Iaşi, dar nu se făceau admiteri în fiecare an. Din fericire, anul 1958 a corespuns cu anul în care s-au făcut. Am dat examen şi am reuşit, chiar foarte bine. Chemarea la Preoţie s-a conturat pe drum.

- Aţi activat ca preot în Dieceza de Iaşi şi apoi în Italia, la Roma. Cum se trăia credinţa în acele timpuri, în cele două realităţi în care aţi lucrat?

Am slujit ca preot vicar la Barticeşti şi apoi la Seminarul din Iaşi, pe post de prefect de studii şi disciplină şi profesor de limba latină. După studii de specializare la Roma, tot la Iaşi am predat dreptul canonic şi teologia dogmatică. Cu toate îngrădirile şi restricţiile impuse de autorităţi, viaţa de credinţă căpătase un mers aproape normal. Bisericile erau pline, iar catehizarea înainte şi după Liturghie devenise stabilă. Fără ora de religie în şcoală, fără presă, radio, asociaţii şi ordine călugăreşti, era uimitor să constaţi cât de mult rod produce puţina sămânţă a evangheliei aruncată de preoţi cu duh şi tragere de inimă. Era de admirat şi colegialitatea dintre ei. Formau cu adevărat un "presbyterium". Cât priveşte credinţa catolică trăită la Roma, trebuie să facem o deosebire. Comunităţile româneşti au menţinut multă vreme practicarea credinţei aşa cum s-au deprins în parohiile din ţară, ba chiar cu unele iniţiative lăudabile luate de la italieni. Mă refer la trăirea bucuroasă a credinţei şi a unei implicări mai convinse în social.

- Împărtăşiţi cu cititorii noştri o amintire care v-a impresionat în toţi aceşti ani de preoţie şi care v-a ajutat să creşteţi în credinţă.

Am o sumedenie de amintiri şi sunt convins de ceea ce spunea Sfântul Ioan Paul al II-lea: "Credinţa se întemeiază şi creşte şi pe terenul fertil al memoriei". Menţionez două de la Colegiul "De Propaganda Fide": Tarciziu, un preot indonezian, se descurca greu cu limba italiană şi după luni de zile, dar se lansa plăcut în discuţii. Imitat în glumă de colegi, reacţiona evanghelic: "Nu vreau să mă mânii. Vreau să-l imit pe Dumnezeu". Un altul, Policarp din Tanzania, la ultima Sfântă Liturghie împreună s-a adresat colegilor: "Dragi prieteni, doresc să vă salut pe toţi înainte de a mă întoarce în patrie. V-am numit prieteni, deoarece, dacă în aceşti ani am avut duşmani, eu nu i-am ştiut". Te minunezi de ei cum au deprins de la misionari esenţialul evangheliei. Adaug o amintire mai personală. Trebuind să suport o intervenţie la un spital din Roma pe timpul concediilor de vară, când lumea era plecată, fiind condus la salon, o tânără infirmieră m-a întrebat în ascensor: "Pe cine aveţi aici, că aţi reuşit să găsiţi un loc?". I-am răspuns, cum puteam de durere, că nu am pe nimeni, decât pe Dumnezeu. După o scurtă tăcere, infirmiera a zis: "Şi asta e puţin?". Remarca m-a uimit pe loc. Nu mă aşteptam la această cugetare din partea unei tinere. Şi nu e tot. A urmat intervenţia chirurgicală. Când m-am trezit din anestezie, deschizând ochii, l-am recunoscut lângă pat pe Mauriţiu, un enoriaş surdo-mut, tată de familie din parohia italiană unde slujeam. Îmi umezea buzele cu un tampon de vată. I-am mulţumit în gând şi am adormit din nou. După vreo jumătate de oră m-am retrezit, iar Mauriţiu trăsese un scaun şi stătea pe post de înger păzitor. Gesturi de acest fel primenesc credinţa. Trebuie doar să le observi.

- La final, vă invit să lăsaţi un mesaj cititorilor noştri.

Conştient că vârsta vieţii îmi indică ceasul jertfei de seară, al "frângerii pâinii" şi al "pregătirilor pascale", las bucuros cititorilor revistei Lumina creştinului nu o reţetă de viaţă sau o maximă celebră, ci o binecuvântare ca merinde de drum lung: "Pe voi să vă facă Domnul să creşteţi şi să prisosiţi în iubire unii faţă de alţii şi faţă de toţi, ca să întărească inimile voastre, aşa încât să fiţi fără prihană înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru la venirea Domnului nostru Isus împreună cu toţi sfinţii săi" (1Tes 3,12-13).