Să privim la înaintaşii noştri
Luna noiembrie este un timp special în care intensificăm rugăciunile noastre pentru cei răposaţi. În această lună, dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute, putem obţine indulgenţe plenare sau parţiale pentru sufletele din purgatoriu. Mai mult decât în alte perioade ale anului, dăm de pomană pentru răposaţi, vizităm cimitirul, aprindem lumânări pentru ei, îi învăţăm şi pe copii să se roage pentru bunicii şi străbunicii lor răposaţi. Este important să transmitem şi tinerelor generaţii iubirea faţă de înaintaşi. Rugăciunile înălţate pentru cei răposaţi ne ajută şi pe noi: ne oferă ocazia de a ne aminti că viaţa noastră este trecătoare şi că, prin ceea ce facem în această lume, ne putem pregăti calea către fericirea veşnică.
Luna noiembrie se deschide cu Solemnitatea Tuturor Sfinţilor. Această minunată solemnitate ne aminteşte de chemarea universală la sfinţenie. Toţi suntem chemaţi să fim sfinţi. Maica Tereza de Calcutta afirma că "sfinţenia nu e un lux, este o necesitate". "Nu există în lume decât o singură tristeţe, şi anume aceea de a nu fi sfinţi", spunea Leon Bloy, un scriitor francez cu orientare catolică. Am putea continua reflecţia lor, spunând că cea mai mare bucurie în viaţă este aceea de a fi sfinţi. Sfinţii au fost oameni pe deplin umani. Sfinţii au fost creştinii care şi-au trăit cu entuziasm Botezul. Biserica de azi are nevoie de sfinţi. Marile şi adevăratele reforme în Biserică au fost realizate de sfinţi. Atunci când vedem rele în jurul nostru şi am dori să schimbăm ceva, să ne amintim că putem contribui cel mai bine la înfrumuseţarea lumii şi a Bisericii prin sfinţenia noastră personală. Aceasta este contribuţia cea mai eficace pe care o putem oferi.
Biserica păstrează memoria sfinţilor. Sfinţii sunt membrii eminenţi ai Bisericii. Ei sunt fraţii şi surorile noastre. Este importantă memoria lor, pentru că ei ne arată calea de urmat. Ei ne sunt exemple şi mijlocitori. Catehismul Bisericii Catolice, la nr. 956, ne învaţă că datorită unirii lor mai intime cu Cristos, cei din cer întăresc întreaga Biserică în sfinţenie. Ei nu încetează să mijlocească pentru noi la Tatăl, "slăbiciunea noastră este mult ajutată de grija lor frăţească".
Ca o mamă, Biserica doreşte ca fiecare copil al ei să devină sfânt. Acesta este scopul tuturor acţiunilor sale. Sacramentele, explicarea cuvântului lui Dumnezeu, rugăciunea reprezintă instrumentele principale prin care Biserica îl ajută pe creştin să înainteze pe calea sfinţeniei. Scopul pentru care le primim este ca noi să ne sfinţim tot mai mult.
Ce trebuie să facem ca să fim sfinţi? Înainte de toate, să ne dorim să fim sfinţi. Harul lui Dumnezeu va lucra în noi, esenţial este să colaborăm cu acest har şi să ne lăsăm modelaţi de mâinile lui Dumnezeu. Sfinţenia nu poate fi cumpărată sau vândută. Este un dar care trebuie primit. Unde se construieşte sfinţenia? Doar în biserică, stând în rugăciune? Bineînţeles că şi acolo. În rugăciune, în relaţia cu Euharistia noi găsim izvorul sfinţeniei. Sfinţenie se află însă şi în munca şi fidelitatea soţilor, în suferinţa vârstnicilor, în implicarea atâtor creştini dedicaţi, în îngrijirea şi educarea copiilor, în inima curată a copiilor şi a tinerilor, în operele de voluntariat şi în multe alte activităţi făcute cu credinţă şi iubire. Orice stare de viaţă poate duce la sfinţenie. Lumea are nevoie de sfinţi. Toţi, fără excepţie, suntem chemaţi la sfinţenie. Nu trebuie să ne fie frică să mergem pe calea sfinţeniei, pe calea celor smeriţi şi blânzi.
+ Iosif Păuleţ, episcop de Iaşi
