• M.P. (jud. Bacău). "Mă doare când văd atâta lume dezorientată, fără un scop anume, fără un rost şi plină de vicii. Oare pe Isus nu-l doare? Vino în biserică şi te roagă, nu lăsa să treacă tinereţea, pentru că viaţa trece repede. Scriu aceste rânduri din dorinţa de a vă face cunoscut că Dumnezeu există. [...] Multă lume îl ignoră, îl înjură fără să-l cunoască, fără să-l simtă."

Am spicuit câteva idei din scrisoarea dv., în care vă exprimaţi durerea pentru necredinţa oamenilor, în general a tinerilor. Ne bucurăm că prin aceste rânduri doriţi să treziţi conştiinţa multora în a-l cinsti pe Dumnezeu. Dacă în jur întâlniţi persoane fără credinţă, cu siguranţă acestea au şansa să se schimbe dacă vor vedea în dv. un creştin veritabil. Continuaţi să vă rugaţi, să participaţi la Sfânta Liturghie, la adoraţie şi să fiţi model de bunătate pentru ceilalţi.

• A. (e-mail). "Zilele trecute m-au cuprins nişte emoţii până la lacrimi. Trei dintre cei patru copii pe care îi avem au examene. Cel mare este în clasa a XII-a, al doilea, în clasa a VIII-a şi al treilea în clasa a IV-a, cel mic, în clasa pregătitoare. Peste patru ani, dacă Domnul ne ţine sănătoşi, o să fie aceeaşi situaţie. De fapt, emoţiile nu ar fi aşa apăsătoare dacă ar fi armonie în casă. Nu mai avem putere să gestionăm lucrurile cât priveşte învăţatul celor doi mai mari. Cel mare nu vrea să facă facultate, deşi are potenţial, cel de-al doilea se fofilează în fel şi chip, numai să nu înveţe. Vor totul gratis şi fără să muncească. Le-am tot spus că nimeni nu ne dă nici măcar o felie de pâine, dacă nu muncim. Vor toată ziua plimbare, telefoane, distracţie etc. Am vorbit cu soţul să găsim şi alte strategii pentru a ieşi cumva din această situaţie, este şi el descurajat. Parcă nu poţi sta toată ziua cu gura pe ei. Ne-ar fi plăcut să fie mai responsabili, mai recunoscători. Nu suntem o familie bogată, dar nici săracă. Lucrăm amândoi şi avem salarii rezonabile încât să ne permitem o viaţă decentă. Ei, dacă văd două maşini în curte şi că nu le lipseşte nimic, au impresia că toate acestea le obţii dând din deget. Le-am tot spus că tot ceea ce avem am obţinut în urma multor sacrificii şi nopţi nedormite. Că Dumnezeu ne-a binecuvântat să fim o familie numeroasă şi unită. Nici la biserică nu prea vor să meargă. Am zis: Până aici! Dacă aveţi de gând să renunţaţi la ceea ce este esenţial, întrerup toate abonamentele de telefon, internet, televizor, tot. Nu mai pot, sunt disperată! Nu vreau să vin cu sloganul: «Pe vremea mea era...». Am fost şi eu şi soţul mulţi fraţi acasă, dar parcă nu a fost aşa. Părinţii nici măcar nu ne întrebau dacă avem de învăţat. Ei ştiau că mergem la şcoală să învăţăm şi atât; nu tu pregătire, nu tu meditaţii. Am învăţat, am făcut şi facultate, a fost greu, câteodată extrem de greu, nu aveam cu ce să-mi cumpăr nici măcar un covrig. Dacă aveam un bănuţ, mai bine îmi cumpăram o carte...".

Nu sunteţi singura familie care vă confruntaţi cu această situaţie. Cu siguranţă, o să-şi revină după această vârstă, şi apoi este o perioadă greşit înţeleasă de adolescenţi. Am găsit în cartea Adolescentul în faţa vieţii, de Anton Moisin, Editura "Presa Bună", 2009, p. 42-43, câteva rânduri pe care ar trebui să le citească şi să le recitească copiii dv. şi nu numai. "Tot mai mulţi adolescenţi fug de învăţătură, care, de fapt, este munca pentru vârsta lor, pentru ca după un timp să se întâlnească vrând-nevrând cu munca propriu-zisă, în cazul lor - pentru că nu au altă pregătire - munca fizică, siliţi de nevoie. Cei care nu o vor nici pe aceasta se orientează spre hoţie şi afaceri necurate, de obicei asociaţi în grupuri infracţionale. [...] Să nu creadă adolescentul că munca începe pentru el cândva în viitor, după ce se va angaja. El munceşte deja în clasă, învăţând. Dar nu numai atât, e spre binele şi onoarea lui să contribuie în muncă şi acasă, chiar şi la cele mai mărunte treburi, pentru că, pe de o parte, învaţă că nicio muncă, oricât de umilă, dacă e spre un scop bun, nu e de dispreţuit, ci dimpotrivă, trebuie preţuită, iar pe de altă parte se arată ca un cavaler ajutându-şi părinţii în casă, chiar dacă ei nu i-o cer. Iar a fi cavaler e onorabil, a ajuta e respectabil".