de Vlad Ropotică
Această expresie latină are aproape două milenii de existenţă scrisă. Apare în versurile tragediei "Hercule furios", scrisă de filozoful roman Lucius Annaeus Seneca. Am putea să o traducem "Pe căi aspre spre stele", descriind drumul oricărei realizări importante - prin efort şi suferinţă.
Seneca, profesor şi mentor pentru împăratul Nero, notează aceste cuvinte în opoziţie, parcă, faţă de viaţa cezarilor născuţi în confort. Hercule, model al puterii şi al reuşitei în gândirea antică, reuşise apoteoza (transformarea în zeu) prin suferinţă, prin munci grele şi sacrificii uriaşe.
Suntem la un început de an. Specific omului, orice început vine cu un mare avânt. De a face mai mult, mai bine, mai frumos. Dar, prea adesea, acest foc al începutului se stinge şi lasă loc cenuşii sufocante a dezamăgirii şi a frustrării. Aşteptăm apoi un nou început pentru a o lua de la capăt. Şi pare că cineva ne-a condamnat la o muncă de Sisif, privim mereu spre culmi, spre vârfurile ascuţite ale munţilor şi când simţim că urcăm, stânca noastră o ia la vale şi noi trebuie să pornim din nou de la poale.
Seneca ne spune parcă "asta e... nu prea ai ce face...". Astfel e drumul spre stele - aspru, greu, plin de greutăţi şi sacrificii. E greu, privind la viaţa noastră, să nu îi dăm dreptate. Suferinţa a devenit pentru om o a doua natură, iar fuga de ea, un obiectiv permanent. Suntem paradoxali. Pe de o parte, vrem tot mai mult confort, pe de alta, propovăduim ieşirea din "zona de confort". Mereu şi mereu aceeaşi sisifică muncă, de a vrea, de a încerca şi de a eşua.
În literatura de specialitate, dedicată celor care vor să atingă obiective, să reuşească, să fie "de succes", este folosită adesea o comparaţie. Drumul dezvoltării este asemenea unui munte, un munte pe care trebuie să îl urci. Şi în vârful căruia te aşteaptă răsplata. Metafora nu e nouă. Anticii credeau că pe vârfurile marilor munţi sunt sălaşurile zeilor şi doar eroii ajung acolo, unde se bucură în cele din urmă de odihnă şi confort. Aşa credea şi Petru, în episodul Taborului, că acolo pe munte e bine nu doar să ajungi, ci şi să stai.
Dar aş vrea să vă provoc la ceva diferit. Folosindu-ne de o imagine biblică, să vedem o atitudine diferită a abordării "munţilor". Dacă astăzi, la început de an, privim spre munte ca spre un drum aspru, greu şi care ne va aduce suferinţă, Biblia ne prezintă o imagine puţin diferită. Nu una idealizată şi siropoasă. O imagine pe care o găsim în Psalmul 121 (120). Poemul debutează cu un gest - "Îmi ridic ochii spre munţi...". Sunt în situaţia de a avea nevoie de ajutor. Drumul e greu în faţa mea. Am munţi înalţi înainte. Dar ceea ce este cu adevărat important urmează. Tot psalmul e o asigurare - ajutorul meu vine de la Domnul.
Isus le spunea ucenicilor săi că, urmându-l, nu vor fi feriţi de necazuri. Că nu toate vor fi roz. Că drumul nu e unul uşor. Că vor fi greutăţi. Dar calea spre cer, spre stele, cum spunea Seneca, nu e prin ceea ce este greu, ci prin el, prin cel care a învins. "V-am spus acestea ca să aveţi pace în mine. În lume veţi avea necazuri; însă curaj, eu am învins lumea!" (In 16,33). Aşadar, la început de an, curaj!
