• A. (e-mail). "Îmi deschid inima prin aceste rânduri ca să vă împărtăşesc o perioadă grea a vieţii mele spirituale. În sine, ea se înscrie pe linia noului an pastoral «Discipoli misionari ai lui Cristos». Şi spun grea, pentru că bucuria trăirii credinţei mele ascunde şi o perioadă întunecată de rătăcire în care am părăsit, prin delăsare şi ignoranţă, «iubirea lui Dumnezeu care a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat» (Rom 5,5). M-am născut şi am trăit într-o familie în care viaţa de credinţă se manifesta prin rugăciunea comună în familie şi la biserică, prin participarea la sacramente, prin fapte de caritate... Plecând din sânul familiei, nu am mai alimentat flacăra credinţei. După căsătorie, uşor, dar sigur, s-a stins legătura cu Isus Cristos şi Biserica.

Dar Dumnezeu nu doarme. Ne trimite semne şi ne vorbeşte prin oameni. Trebuie doar să le vedem. Vârsta a adus cu sine şi boala. În felul acesta, am început să frecventez spitalul. Într-o zi apare în vizită un preot la colegul de salon. Nu am schiţat niciun gest. Ba din contră, spre ruşinea mea, mi-am pus şi cearşaful pe cap ca să nu fiu văzut. Preotul venea în mod regulat. Încet, încet, nu m-am mai ascuns, am început să ascult, să mă ridic la marginea patului şi apoi să intru în vorbă, încât acum abia aşteptam eu să revină. Se crease o legătură. Îmi dădeam seama că aveam multe de împărtăşit. Urmăream uşa în aşteptarea preotului, încât mă dureau ochii. Mi-am legat inima de prezenţa lui ca timbrul de plic, căci a umplut un gol al vieţii mele şi am găsit din nou bucuria de a trăi.

Într-o zi, părintele a văzut pe noptiera mea o carte mai groasă şi a fost mirat să vadă că este o carte cu tehnici de şah. Se aştepta să fie o Biblie. Şi era de înţeles, pentru că avea aceleaşi dimensiuni. Şi pentru a mă ajuta să uit de boală, şi ca să treacă timpul mai uşor, într-o zi a venit să jucăm şah. Apoi şi table. M-am bucurat nespus când a venit doamna doctor cu analizele medicale şi fişa de externare, dar plecând aveam o tristeţe în suflet. Pierdeam un contact care îmi umplea un gol. Cert este un fapt. Acasă am revizuit această experienţă din spital şi mă tot întrebam cum de părintele a apărut aşa în viaţa mea. De ce nu mi-a făcut morală? Ar fi putut să-mi spună că nu stă de vorbă cu păcătoşii, cu necredincioşii. Dar nimic din toate acestea. Exemplul lui m-a făcut să înţeleg cele învăţate în copilărie: că Isus vrea să nu se piardă niciunul dintre cei pe care i-a dat Tatăl (cf. In 6,39). Am înţeles că Dumnezeu mi-a trimis un semn şi cere din partea mea o schimbare: «Adu-ţi aminte deci de unde ai căzut, converteşte-te şi fă faptele tale dintâi!» (Ap 2,5a). Aşa că prima dată mi-am achiziţionat o Biblie. Dacă ar şti părintele..., i s-ar transforma dezamăgirea din spital în bucurie. Şi de atunci o răsfoiesc, o citesc, o meditez, îl mai întreb pe părintele paroh unde am nelămuriri. Din acest motiv mai scriu şi câte un citat. Apoi am reînceput să particip la celebrările din biserica parohială. Legătura cu Dumnezeu a început să crească tot mai mult după ce am participat şi la sacramente: Spovadă şi Împărtăşanie. Am simţit că este Crăciunul în acea zi. Şi aşa simt mereu de atunci când mă apropii de sacramente. Acum nu numai că sunt înregistrat din nou în tabelul enoriaşilor din parohie, dar figurez în rândul comunităţii vii, a celor care alcătuiesc Biserica. În plus, pentru că a trebuit să revin la spital, am avut o discuţie emoţionant de constructivă cu o asistentă medicală pe tema credinţei şi a diferenţei dintre cultul romano-catolic şi cel ortodox. M-am hotărât să vă scriu această experienţă, pentru că vine solemnitatea Naşterii lui Isus. Sfânta Fecioară Maria a bătut din poartă în poartă pentru a găsi un loc la un han pentru a-l naşte pe Fiul său, Isus. Cristos bate mereu la uşa inimii noastre: «Iată, eu stau la uşă şi bat! Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine» (Ap 3,20). Mă rog ca toţi să facă experienţa mea: ca în inima lor să-l primească pe Pruncul divin pentru a primi din plinătatea lui har după har!"

Ne bucurăm şi vă felicităm pentru mărturia trimisă. Am publicat-o în întregime, deoarece transmite foarte multă speranţă. Niciodată o persoană nu-şi va pierde resursele dacă are în suflet sentimentul speranţei. Numai aşa putem învinge egoismul, nemulţumirile, frustrările şi suferinţele. Educaţia primită în copilărie, fie ea umană sau spirituală, nu se va pierde niciodată, ea rămâne instalată în interiorul nostru şi ne şopteşte mereu în conştiinţă ceea ce este bine şi ce nu, iar rezultatul nu ne va dezamăgi. Vă mulţumim şi aşteptăm să ne mai scrieţi!