• A. (e-mail). "Pentru că în luna august va fi întâlnirea diecezană a familiilor, m-am gândit să vă scriu o experienţă pe care am trăit-o în studenţie. M-am împrietenit cu un coleg de facultate printre rafturile Bibliotecii "Mihai Eminescu" din Iaşi. Pentru că studiam aceeaşi materie, aveam şi discuţii comune, întrebări şi frământări. La început nu aveam alt interes decât studiul, dar pe parcurs întâlnirile noastre erau din ce în ce mai dese, pentru că ne simţeam şi bine împreună. Au urmat şi alte întâlniri, cum ar fi la o cafea sau la o îngheţată. Eram aşa de apropiaţi, încât mi-am şi zis că el o să fie viitorul meu soţ. Am terminat facultatea, iar eu am avut o bursă în străinătate pentru master. Din nu ştiu ce motive, s-a rupt toată prietenia noastră. Nu vreţi să ştiţi ce demoralizată am fost şi cât de greu am acceptat această despărţire. În ideea mea, pentru această situaţie nu era vinovat decât Dumnezeu. El nu m-a ajutat să fim împreună. Lui nu-i pasă de mine când mă vede în suferinţă etc. Eram atât de împietrită, că nici nu vedeam celelalte sute sau chiar mii de lucruri bune din viaţa mea pe care Dumnezeu mi le-a oferit. Norocul meu este că am o relaţie de prietenie foarte bună cu tata, mama a murit când eram la liceu. Tata are un spirit de observaţie foarte dezvoltat şi m-a întrebat ce se întâmplă cu mine, că nu mă vede liniştită. I-am povestit toate trăirile şi sentimentele pe care le aveam pentru presupusul meu soţ. Tata m-a îmbrăţişat şi mi-a spus că noi ne facem multe planuri, că ne vedem pe un drum sigur, dar Dumnezeu a croit deja drumul nostru cu mult înainte. Ce important este să avem părinţi credincioşi, calmi şi echilibraţi emoţional! Putea să se războiască şi el cu Dumnezeu aşa cum am făcut eu. Dar nu, el a venit cu soluţia: «Nu era potrivit pentru tine, ţi-am mai spus acest lucru de multe ori, Dumnezeu te-a ferit de un posibil divorţ». Acum sunt căsătorită cu un soţ minunat, într-adevăr superb, credincios şi frumos la suflet, iar Dumnezeu ne-a binecuvântat cu doi copii frumoşi şi sănătoşi, unul de 3 ani şi altul de 4 luni. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat părinţi aşa de buni şi un tată care m-a ascultat, m-a înţeles şi mi-a stat alături. Cât de importantă este familia unită!"

Vă mulţumim pentru cele împărtăşite şi vă felicităm tatăl şi pe dv. că aţi avut curajul să-i expuneţi cele trăite. Puteaţi să-i spuneţi că sunteţi bine şi că nu s-a întâmplat nimic, aşa cum de obicei fac tinerii când sunt întrebaţi de părinţi sau de cei apropiaţi, iar ei sunt dărâmaţi total în interior. Situaţii similare se întâmplă şi între soţi, când unul dintre ei este vădit nemulţumit, cu o faţă lungă, nu recunoaşte că lucrurile nu merg bine. Pentru că aţi accentuat importanţa familiei unite, am găsit un text care vine cu o soluţie pentru cei care doresc să aibă familii sănătoase: "Rodul imediat al tandreţei pline de compasiune este îndurarea şi iertarea reciprocă. Nimic nu se poate construi într-un cuplu dacă nu intră într-o logică a îndurării, pentru a cere, a oferi şi a primi iertarea celuilalt. Aş vrea să subliniez câteva puncte care mi s-au părut a fi esenţiale. Iertarea evanghelică este necondiţionată. Desigur, îmi este foarte uşor să fiu generos, dacă celălalt îmi dă dreptate... Însă în evanghelie nici nu intră în discuţie ideea de a avea dreptate. Ne cerem iertare, pentru că ne face să suferim, fie că vrem sau nu. Am relatat adesea povestea unui tată de familie a cărui fiică s-a mutat cu un «prieten». După o discuţie violentă cu tatăl ei, a plecat trântind uşa. La câteva zile după aceea, tatăl s-a dus în vizită la cuplul cel tânăr: «Ştii foarte bine că nu-mi place cum trăieşti, dar te-am făcut să suferi prin vorbele dure pe care ţi le-am spus. Aşa că am venit să-ţi cer iertare». A fost nevoie de mult curaj şi de umilinţă ca să facă acest pas. Însă iertarea este contagioasă. La rându-i, fiica lui şi-a cerut iertare pentru violenţa verbală la care apelase. Iar în această împăcare cei doi au reuşit să redeschidă dialogul şi să-şi discute punctele de vedere... «Să n-apună soarele peste mânia voastră» (Ef 4,26), ne spune Sfântul Paul. Împăcarea într-un cuplu este urgentă, şi relaţia nu trebuie lăsată să se învenineze. Dar mai întâi trebuie să lăsăm situaţiile «la cald» să se răcească. Este o chestiune de înţelepciune şi discernământ" (Cartea Îndrăzneşte să trăieşti iubirea. Spiritualitatea familiei, de Georgette Blaquiere, Ed. "Pauline", 2012, p. 113).