de pr. Ionuţ-Eremia Imbrişcă
Faptul că mulţi creştini vorbesc despre vocaţie cu multă uşurinţă - pentru a nu spune cu multă superficialitate - ar putea să ne determine să ne gândim că a vorbi despre vocaţie este ceva obişnuit. Dar oare vocaţia este cu adevărat un lucru atât de obişnuit şi clar pentru toţi?
În acest articol doresc să vă sensibilizez cu privire la semnificaţia acestui cuvânt în Biblie. În următorul articol voi vorbi despre vocaţie în tradiţia spirituală a Bisericii.
Făcând referire la creaţie, Biblia ne spune: "Şi l-a creat Dumnezeu pe om după chipul său. După chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat şi femeie i-a creat. Şi i-a binecuvântat Dumnezeu. Dumnezeu le-a zis: «Fiţi rodnici, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste toate fiinţele care se târăsc pe pământ!»" (Gen 1,27-28). Comparând în Cartea Genezei descrierea creării lucrurilor şi a animalelor cu descrierea creării omului, observăm o mare diferenţă: natura şi animalele sunt create de Dumnezeu pur şi simplu, deoarece vrea acest lucru. Omul, în schimb, este creat pentru un act care exprimă şi constituie demnitatea acestuia. Dumnezeu creează omul pentru o "chemare", la care adaugă o responsabilitate şi o misiune. Deja prin creaţie, persoana umană, înzestrată fiind cu libertate din partea Creatorului, este invitată la un dialog cu Dumnezeu. Dacă omul s-ar înţelege doar ca fiind creat de Dumnezeu, la fel ca celelalte lucruri, atunci el ar trebui să se simtă "determinat" şi lipsit de libertate. Altfel spus, omul este şi se simte liber tocmai în măsura în care el se înţelege pe sine ca fiind chemat la dialogul cu Dumnezeu, iar aceasta presupune ca el să fie liber. Un dialog adevărat este posibil doar între două fiinţe libere. Astfel, dacă omul ia în serios această chemare primită deja la creaţie, el se va simţi invitat să dea un "răspuns". Acest răspuns este înainte de toate nu doar "a spune ceva", ci reprezintă faptul de a cunoaşte şi recunoaşte chemarea prin ascultarea cuvântului.
Sfântul Paul vorbeşte despre "chemarea" omului dintotdeauna. El le scrie romanilor: "De fapt, ştim că toate conlucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu, adică al celor care sunt chemaţi după planul lui. Căci pe cei pe care i-a cunoscut de mai înainte, de mai înainte i-a şi rânduit să fie asemenea chipului Fiului său, aşa încât el să fie primul născut între mulţi fraţi; pe cei pe care de mai înainte i-a rânduit, i-a şi chemat; pe cei pe care i-a chemat, i-a şi justificat; pe cei pe care i-a justificat, pe aceştia i-a şi glorificat" (Rom 8,28-30). Texte asemănătoare avem apoi şi în Scrisoarea către Efeseni unde Apostolul Paul scrie: "[...] Ne-a ales în el mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui! În iubire el ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere, prin Isus Cristos, după placul voinţei sale, spre lauda gloriei harului său cu care ne-a copleşit în [Fiul] său preaiubit" (Ef 1,4-6). Sau în Scrisoarea către Galateni: "Dar când i-a plăcut lui Dumnezeu, cel care m-a pus deoparte încă din sânul mamei mele şi m-a chemat prin harul său, mi l-a revelat pe Fiul său în mine ca să-l vestesc neamurilor [păgâne] imediat, fără să mă sfătuiesc cu cineva" (Gal 1,15-16).
Aceste texte ne ajută să înţelegem că "vocaţia" nu este doar ceva ce poate veni într-o anumită zi în viaţa cuiva (şi mulţi au această percepţie), ci este o realitate care trebuie luată în considerare cu mult înainte, are legătură chiar cu momentul naşterii omului, fiind un fapt inseparabil al vieţii umane. Înţelegând astfel, vom considera apoi fiecare persoană ca fiind "chemată"; nu doar creştinii şi cu atât mai puţin doar cei chemaţi la viaţa religioasă.
Vedem astfel că omul este creat să "asculte" glasul Domnului, fiind capabil să se deschidă la cuvântul său şi să-l urmeze.
