de pr. Cristian Chinez
Sportul, practică umană cu valoare culturală şi educativă, poate degenera atunci când se urmăreşte fie câştigul cu orice preţ, fie promovarea strict a corporalităţii. Ca mişcare, era apreciat încă din Antichitate drept mijloc de prevenire a îmbolnăvirii până şi de marele filozof Platon. Totuşi, punând accentul pe suflet, acesta propune orientarea corectă: "Întrucât noi suntem plante nu pământeşti, ci cereşti, [...] nu există niciun rezultat în sensul că trupul în bună formă poate să facă bun sufletul datorită propriei virtuţi; invers, un suflet bun, prin însăşi virtutea sa, poate perfecţiona trupul într-o măsură extraordinară".
Concret, decât să arzi calorii la sală, trăgând de fiare, contra cost, oare nu este mult mai corect să prestezi o muncă fizică ajutând nişte bătrâni neputincioşi? Dacă motivaţia mai este şi spirituală, atunci au de câştigat atât sufletul, cât şi trupul; ba chiar şi bugetul personal, din surplus putând iarăşi ajuta: material pe alţii, iar spiritual pe tine însuţi. Sau deplasările pe distanţe scurte cu un mijloc de transport nepoluant, pedalând, nu într-un spaţiu închis... Sunt atâtea situaţii... "De anumite practici - conclude Platon - trebuie învinuiţi părinţii şi educatorii [...]. Trebuie căutate activităţi şi învăţături prin care să se fugă de rău şi să fie ales contrariul." De riscuri se plâng toţi. Soluţiile sunt neglijate. Deşi există şi sunt evidente.
