de Vlad Ropotică
La graniţa dintre cald şi rece, dintre zilele verii şi nopţile iernii, stă luna octombrie, plină de roadele câmpurilor, de energia studenţilor şi de un spectru larg de culori tomnatice. Şi calendarul Bisericii ne aminteşte în această lună de numeroşi eroi ai credinţei, de la gingaşa Tereza de Lisieux şi sărăcuţul Francisc până la celebrii Don Guanella şi Ioan Paul al II-lea.
În zilele lui brumărel, Biserica ne pune în faţă momente şi personalităţi puternice, apostoli, evanghelişti sau papi, clipe de cotitură ale creştinismului occidental, precum bătălia de la Lepanto, sau chiar amintirea părintelui celor trei mari religii monoteisme - Abraham.
Dar, printre filele acestor zile, mai este un personaj, adesea ignorat sau despre care vorbim prea puţin, un om de un curaj excepţional şi de la care putem învăţa foarte multe lecţii, chiar dacă nu avem o biografie foarte extinsă a sa. Un om a cărui poveste marchează o graniţă, o trecere, dar şi o perioadă de rodire extraordinară, asemenea lunii octombrie.
În capitala provinciei Iudeea, la Cezareea Maritimă, pe malurile Mediteranei, romanii aduseseră mai multe trupe pentru menţinerea ordinii. Iosif Flaviu ne spune că soldaţii, care staţionau aici, erau în mare parte sirieni, vecinii nordici ai evreilor. Dar, pe lângă aceşti soldaţi din Siria, la Cezareea staţiona şi o cohortă de cetăţeni romani. Oameni liberi, voluntari, aceştia serveau în armată în zonele cele mai dificile şi acolo unde Roma avea nevoie de oameni de încredere.
Printre ofiţerii care comandau în cadrul cohortei a II-a Italica Civium Romanorum se afla şi un tânăr din marile familii ale Romei - gens Cornelia. Strămoşii săi aduseseră Romei gloria pe câmpul de luptă, nume ca Scipio Africanul sau Lucius Sulla fiind printre "vedetele" familiei. Obligat de tradiţia familială, se înrolase şi el în armată, ajungând rapid la comanda a 100 de soldaţi, centurion.
Caracterul acestui tânăr însă era diferit de al strămoşilor. Faptele sale erau mai ales orientate spre binele celor mulţi. Nu îi trata pe evrei cu superioritate, ci le făcea bine şi îi ajuta pe săraci. Acasă, viaţa sa era concentrată în jurul căutării lui Dumnezeu, dedicându-se rugăciunii. Şi iată că, într-o zi, în casa lui Corneliu a intrat chiar prinţul apostolilor, aducând cel mai mare dar - evanghelia, vestea bună a învierii şi cu ea Botezul, intrarea în viaţa nouă.
Însă pentru a se putea produce această convertire excepţională a fost nevoie de ceva neobişnuit. Evreii, Petru fiind unul dintre ei, credeau că un ne-evreu, un goim, dacă dorea să fie primit în marea familie a lui Dumnezeu, trebuie să devină, fizic mai ales, evreu. Altfel, era ceva murdar, necurat. Dar lui Petru această prejudecată avea să-i fie eliminată prin intervenţia directă a lui Dumnezeu. Şi din acea clipă, mesajul creştin avea să explodeze în întregul imperiu.
Toată istoria creştinismului, toţi acei minunaţi sfinţi din Franţa sau Italia, din Asia sau Africa, de ieri şi de astăzi, toate ar fi fost altfel fără convertirea lui Corneliu. Odată cu el, s-a rupt un baraj al limitărilor religioase. Şi apele evangheliei au pornit vijelios să inunde lumea, fără deosebire de neam şi rasă. Curajul lui Corneliu, patrician roman, ofiţer şi militar de carieră, curajul lui Petru de a urma glasul Duhului şi nu prejudecăţile vremii au făcut posibilă o nouă eră - era Bisericii. O eră a unei Biserici a tuturor, a unei Biserici Universale, a unei Biserici Catolice.
