Interviu cu fr. Juan Barrera, FSC, realizat de pr. Claudiu Bulai

La începutul anilor '90, în Dieceza de Iaşi a venit un frate din Congregaţia Fraţii Şcolilor Creştine care avea să rămână mai multe decenii pe aceste meleaguri. Anul acesta s-a întors în ţara natală, dar după ce a împlinit 30 de ani de activitate în dieceza noastră. Vă propun în acest număr al revistei un interviu cu fr. Juan Barrera din Congregaţia "Fraţii Şcolilor Creştine" (FSC). Fraţii au ajuns prima dată la Iaşi în anul 1991 şi au în dieceza noastră două comunităţi: la Iaşi şi la Pildeşti.

- Acest interviu vă găseşte în ţara natală, Spania. Acum, când priviţi înapoi, cum au fost cei 30 de ani petrecuţi în România?

Aşa cum i-am spus fratelui provincial care m-a trimis aici, şederea mea în România a fost pentru mine un adevărat cadou, o îmbogăţire personală în mai multe faţete. Treizeci de ani au plămădit în mine o a doua natură, cea spaniolo-română, "fifty-fifty".

- Cum au fost începuturile experienţei în Dieceza de Iaşi?

Am sosit la Iaşi în luna septembrie 1993. A fost un şoc cultural cu multe provocări. Surprize peste surprize, unele plăcute, altele mai puţin. Abia sosit, m-am trezit, la jumătatea lunii noiembrie, cu o temperatură de -28şC; nefiind obişnuit cu frigul, m-am speriat tare şi m-am întrebat unde m-am băgat. Alte detalii, poate neînsemnate, dar care au rămas între primele mele impresii sunt: cozi la ora 5.00 dimineaţa pentru lapte; o perie pentru baie de negăsit la magazine timp de trei luni şi mare bucurie când am descoperit una; prăvălii mici ce apăreau şi dispăreau după puţin timp; multele biserici noi care se ridicau în dieceză etc. Mi-a rămas întipărită Sfânta Liturghie din prima mea noapte de Crăciun la Iaşi, la subsolul noii catedrale, cu ferestre închise doar cu plastic şi o temperatură de -12şC. S-a nimerit că era şi prima Liturghie celebrată în această catedrală, pe atunci în construcţie.

- Sunteţi o persoană consacrată Domnului. Cum s-a născut şi a crescut vocaţia la această stare de viaţă?

Nimic extraordinar. Domnul a lucrat prin multe circumstanţe favorabile: familie creştină şi mare (9 copii, eu fiind cel mai mic), ministrant în parohia mea şi elev al Fraţilor Şcolilor Creştine de la vârsta de 7 ani. Nu-mi amintesc să fi avut, de când eram copil, altă dorinţă decât să fiu ca profesorii mei (cu toţii FSC). Au urmat opt ani de formare la Seminarul nostru de Grinón (Madrid) şi apoi studiile universitare pentru a dobândi calificările necesare pentru a fi catehet, profesor de religie şi profesor de ştiinţe fizice. În decursul anilor de activitate cu tinerii şi adulţii, m-am simţit mereu în pielea mea. Bineînţeles, mi-a fost de mare folos, în această privinţă, viaţa noastră comunitară în congregaţie, total orânduită spre apostolatul în lumea educaţiei.

- Institutul religios de drept pontifical, Fraţii Şcolilor Creştine este prezent în peste 80 de ţări, de pe cinci continente, numărul fraţilor depăşind 3.000. Cu ce se ocupă Fraţii Şcolilor Creştine?

Toate energiile şi activităţile institutului nostru sunt îndreptate spre "educaţia umană şi creştină a copiilor şi a tinerilor, în special a celor mai defavorizaţi". Cele peste 1.000 de centre educative ale FSC din lume, de la creşă până la universitate, se ocupă cu acest apostolat. Dintre acestea, aproximativ 450 lucrează cu cei mai marginalizaţi în diferite moduri. De pildă, în comunitatea mea actuală, la Jerez (Spania), lucrăm cu tinerii migranţi.

- La Iaşi ce activităţi aţi desfăşurat?

În primul an, 1993, am încercat, în principal, să mă familiarizez cu limba română. Încet, încet am putut să colaborez cu pr. Cornel Cadar la cateheza pentru tineri. Începând cu septembrie 1994, superiorii mi-au încredinţat însoţirea la formarea specifică pentru Fraţii Şcolilor Creştine a celor trei fraţi tineri, care au terminat noviciatul lor la Viena. În paralel cu această activitate, am încercat să ofer mica mea colaborare apostolică în cadrul diecezei: cu persoanele consacrate şi cu răspândirea cuvântului lui Dumnezeu prin comentarii la evanghelie şi psalmul pentru fiecare duminică, intenţia fiind de a promova mentalitatea, viaţa şi rugăciunea creştină între credincioşii diecezei, şi nu numai.

- Cu siguranţă, aţi contribuit la creşterea, atât umană, cât şi spirituală, a multor persoane şi sunteţi un exemplu pentru mulţi dintre cei care v-au întâlnit. Pe dumneavoastră ce amintire v-a impresionat într-un mod deosebit şi v-a rămas întipărită în minte?

Aş putea menţiona un şir întreg de amintiri. Doar câteva exemple, dat fiind spaţiul redus pe care îl avem. Mai întâi, ar fi comoara vieţii comunitare în cadrul vieţii consacrate. Apoi, momentele de mare bucurie când am văzut integrarea reuşită în societate a băieţilor noştri din Casa de Tip Familial "La Salle" din Iaşi, multe persoane cu o profundă religiozitate care au fost un imbold pentru viaţa mea personală, toţi cei care m-au onorat cu prietenia lor sinceră şi cărora le sunt recunoscător pentru aceasta, solemnitatea şi frumuseţea celebrărilor liturgice, care mă duceau cu gândul la liturgia cerească.

- La final, vă rog să transmiteţi un mesaj cititorilor noştri.

De multe ori, la salutul obişnuit "Ce mai faceţi?" am răspuns sincer: "Mă bucur de viaţă". Cred că această bucurie a izvorât din încercarea de a trăi, printre altele, sfaturile următoare: "Spiritul acestui institut este un spirit de credinţă" care îi angajează pe fraţi "să privească totul prin ochii credinţei, să facă totul gândindu-se la Dumnezeu, să atribuie totul lui Dumnezeu" (Sfântul Ioan Baptist de La Salle). "Doamne, fă din mine un instrument al împăcării între oameni" (Sfântul Francisc). "În cele esenţiale, unitate; în cele îndoielnice, libertate; în toate, caritate" (Sfântul Augustin). Sunt convins că bucuria aceasta este la îndemâna oricui, fiindcă Dumnezeu ne-a destinat, încă de la începutul timpurilor, să fim veşnic fericiţi cu el.