Începutul lunii noiembrie este marcat, în calendarul creştin romano-catolic, de două sărbători mari: Toţi Sfinţii (1 noiembrie) şi Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi (2 noiembrie). Temeiul acestor sărbători se află formulat în Crezul credinţei noastre: "Cred în împărtăşirea sfinţilor", a celor din cer, din purgatoriu şi de pe pământ.
Chemarea la sfinţenie este universală, ne priveşte pe noi toţi cei de pe pământ: "Fiţi sfinţi, căci eu (Domnul) sunt sfânt" (Lev 11,44); "Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit!" (Mt 5,48).
Să ne amintim de vremurile de aur ale Bisericii noastre în care una dintre dorinţele oamenilor era să fie sfinţi: copiii îşi doreau să fie sfinţi, pentru că vedeau această dorinţă în familiile lor; familiile se deprindeau cu viaţa de sfinţenie, pentru că vedeau în preoţi şi în persoanele consacrate dorinţa arzătoare de a împlini voinţa lui Dumnezeu. Fericitul Ieremia Valahul, de exemplu, auzind că "în Italia se află papa şi că acolo toţi călugării sunt sfinţi", a părăsit Moldova noastră (Valahia de atunci) şi s-a dus în Italia în dorinţa de a ajunge sfânt. Şi a ajuns.
Astăzi, în schimb, numai termenul de "sfânt" îi sperie pe cei mai mulţi. Ce-şi doresc oamenii? Ce ne dorim noi? Dorim să fim sănătoşi, să avem linişte, să avem note mari la şcoală, să avem bani mulţi, un serviciu bun etc. Cine mai doreşte azi să fie sfânt?
Cine este, de fapt, sfântul? Sfântul este omul pasionat de Dumnezeu; este omul care îşi trăieşte viaţa normal, dar conştiincios în tot ceea ce face. Sfântul este omul drept, corect, nepătat, necompromis. Nu este uşor, în ambientul de astăzi, să fii aşa. Nici nu trebuie să privim în jur pentru a găsi astfel de oameni, ci să privim mai întâi la noi. Mulţi cred că obligaţia de a fi sfânt e doar pentru episcopi, preoţi, seminarişti, surori, cei de lângă noi. Nu e adevărat. Obligaţia de a fi sfânt este, în primul rând, pentru mine. Am spus "obligaţie", nu "constrângere". E o mare diferenţă. Dumnezeu nu constrânge pe nimeni să fie sfânt. El respectă libertatea noastră şi ne ajută cu harul său să fim sfinţi; nu ne constrânge, dar noi trebuie să ne simţim obligaţi să fim sfinţi.
Să trăim, aşadar, adevărul împărtăşirii sfinţilor, păstrând mereu legătura cu fraţii noştri din cer şi din purgatoriu, străduindu-ne să ducem o viaţă de sfânt pentru a ajunge în cer.
Biserica şi lumea au nevoie şi astăzi de sfinţi, adică de oameni pasionaţi de Dumnezeu, de oameni care trăiesc evanghelia fericirilor rostite de Isus (cf. Mt 5,3-12): de oameni săraci în duh, a căror bogăţie supremă este Dumnezeu, de oameni blânzi, însetaţi de dreptate şi adevăr, de oameni care să rămână curaţi în mijlocul unei lumi imorale, de oameni care să meargă contra curentului rămânând pe verticală când toţi se pleacă, de oameni care să gândească lucid atunci când cei din jur sunt cuprinşi de spaimă şi tulburare, de oameni care să iubească frumosul atunci când alţii iubesc grotescul (referinţă la Halloween), de oameni care să indice celorlalţi o direcţie clară şi dreaptă în viaţă, de oameni care să vestească până la capăt evanghelia (cf. 2Tim 4,17). Aceştia sunt sfinţii! Aşa trebuie să arate sfinţii! Aşa trebuie să fim toţi! Aceasta este chemarea noastră! Aşa să ne ajute Dumnezeu prin mijlocirea sfinţilor din cer!
+ Iosif Păuleţ, episcop de Iaşi
